Madi, florile și furnicile

Mi-am reamintit târziu că ieri, 10 februarie, Mariana Marin ar fi împlinit 68 de ani. S-a stins în 2003, la numai 47 de ani. Poetă strălucită, suflet tulburat, niciodată găsindu-și locul potrivit unde să arunce ancora liniștii, Madi a fost curcubeul generației sale - a risipit lumină pentru și peste toți, păstrând prea puțină pentru ea însăși. Pentru mine, Madi a fost Janis Joplin a generației sale.

1985. Mă aflu în greva foamei. Puțină lume mai are curaj să vină la mine. Și-apoi, e și inutil - cei mai mulți sunt opriți la intrarea în bloc, inclusiv mama mea. Dar pe Madi nu o poate opri nimeni și nimic.

Aud soneria. Mă duc la ușă. Mă uit prin vizor. Nu recunosc chipul. Sau îl recunosc, dar vag. Întreb: "Cine e?", dar deja încep să întredeschid ușa. "Sunt eu, Mariana Marin. Madi." Intră în casă. Pare sfârșită de oboseală. E transpirată din cap până în picioare, căci afară e foarte cald. Îmi cere un pahar cu apă. Îl bea. Îmi cere încă unul. Îl bea. Apoi: "Dă-mi o glastră să pun florile astea..." Da, are cu ea niște flori, dar ele arată ciudat, nearanjate în buchet.

Pune florile în glastră. Ne așezăm. Se uită la mine cu o privire pe care n-am uitat-o niciodată și-mi spune că a venit să mă pupe -- și chiar o face -- pentru că "ești singurul om care...". Vorbim. Oftăm. Tăcem. Vorbim din nou. Se ridică să plece. Se oprește la ușă și înainte de-a trage pragul îmi spune: "Să nu uiți niciodată ce ți-am spus." Mă sărută încă o dată pe obraz și coboară scările. Dispare.

Peste o jumătate de oră, sosește soția mea. Se uită ciudat spre masă, spre parchet și se întreabă/mă întreabă de unde a apărut puzderia asta de furnici. Realizăm, târziu, că furnicile vin dinspre flori.

Mai trec niște ani, o ajut pe Madi să realizeze o carte-interviu cu prietena mea Oana Orlea. Sunt în București. Mă întâlnesc cu Madi și-i spun de furnici: "N-aveam niciun ban. Am venit pe jos la tine, tocmai în Militari. Florile le-am smuls, le-am furat din Cișmigiu..." Madi străbătând Bucureștiul pe jos, în mână cu un buchet de flori și de furnici... Viața bate literatura.

Ieri, Gabi Schuster posta pe Facebook un scurt poem al Marianei Marin:

Limba scrisă sub pleoape

Vremea poemului înalt, ameţitor,

a trecut.

Gândul negru şi sârma ghimpată

vor ţine minte doar aceste elegii

şi o feroce singurătate,

ameţitoare, înaltă...

Și tot doamna Schuster, căreia îi mulțumesc încă o dată, descoperea un număr al României literare (nr. 17, 30 aprilie - 6 mai 2003 - AICI). Pagina a 8-a găzduia un poem pe care i-l dedicam lui Madi...