.png)
Veneticul
- Dorin Tudoran
- acum 4 minute
- 6 min de citit
Sarah și Nessim, evrei-greci, francofoni, aparținând uneia dintre cele mai vechi comunități evreiești, Romanioți, trăiesc în insula Corfu. Sarah este fluentă în șase limbi, Nessim - în cinci. Se mută în Egipt. Deschid în Alexandria una dintre cele mai bune librării ale Orientului Mijlociu - Cité du Livre. Giuseppe și cele două surori ale sale frecventează școala franceză. După o vacanță de vară petrecută la Paris, Giuseppe, în vârstă de 17 ani, obține încuviințarea tatălui său de a rămâne în capitala Franței. Dar din ce să se întrețină? Simplu: comis voiajor – va bate din ușă în ușă, încercând să vândă cărți de poezie. Încă un visător pe străzile Parisului!
Giuseppe găsește timp să studieze pianul, începe să cânte în cluburi de noapte unde întâlnește câteva din numele cunoscute ale epocii. Tânărul cantautor Georges Brassens îl ia sub aripa lui și-l introduce în cercurile de artiști și intelectuali care petrec mult timp în zona Saint-Germain-des-Prés. În semn de mulțumire pentru tânărul său maestru, Giuseppe își schimbă numele – din Giuseppe “Yussef” Mustacchi devine Georges Moustaki.
În 1958, chitaristul Henry Crolla îi vorbește în termeni elogioși despre el celebrei Edith Piaf. Mai mult într-o doară decât cu adevărat interesată să-l cunoască, Piaf cere să-l asculte. Dezastru total: “Am luat o chitară în mână și am fost lamentabil.” – își amintește Moustaki. “Dar ceva trebuie să o fi mișcat. Mi-a cerut să merg în seara aceleiași zile la Olympia și să o aud cântând, după care să-i arăt, mai târziu, cântecele pe care tocmai le masacrasem.”
Începe să scrie cântece pentru Piaf. Unul dintre ele face, foarte rapid, carieră mondială – Milord. Doar textul este al lui Moustaki, muzica a fost scrisă de Margueritte Monnot. Urmează un an în care iubiții Piaf-Moustaki sunt de nedespărțit iar presa nu întârzie să-l catalogheze pe Moustaki drept un „gigolo”. Compune pentru Yves Montand, Dalida, Juliette Greco, Enrico Macias, Pia Colombo, Barbara, Serge Reggiani, Françoise Hardy, Henri Salvador, Colette Renard, Tino Rossi, Brigitte Fontaine și nu puțini alții. După zece ani, începe să cânte și el în public – în franceză, italiană, engleză, greacă, portugheză, arabă și spaniolă. (@compilații)
1968. Franța fierbe. Ia naștere “o mișcare uriașă de protest social și cultural. Tinerii visează la o lume mai liberă, mai deschisă, mai unită”, notează un comentator. Demonstrațiile de stradă sunt din ce în ce mai violente, iar reacția forțelor de ordine - pe măsură. Președintele Charles de Gaulle are un mesaj dur pentru demonstranți: "Republica nu va abdica." Deși lui Moustaki îi repugnă violența, cântă în câteva fabrici ocupate de demonstranți, dar mesajul său exclude violența.
1969. În ziua de 28 aprilie, Președintele Charles de Gaulle demisionează după ce rezultatul referendumului lansat pentru reforme la nivelul Senatului și la nivel regional îi este defavorabil.
"Franța este marcată de dezbateri despre imigrație. Lucrătorii străini sunt numeroși, dar puțin apreciați. Cuvântul 'métèque' continuă să fie folosit, purtând o încărcătură de dispreț", ne spune un cronicar al epocii. Moustaki îi oferă vechiului său prieten Serge Reggiani să lanseze un cântec - Le Métèque. “Un titlu ciudat și provocator care a atras imediat atenția, pentru că, la acea vreme, 'métèque' nu era un cuvânt neutru. Era o insultă rasistă, folosită pentru a se referi la străini, imigranți din sud sau est - cei considerați intruși.”, ne reamintește cronicarul.
Speriați de ce ar putea declanșa cântecul, și Reggiani, și casa de discuri cu care are contract refuză să preia cântecul. Moustaki decide să-l interpreteze singur și îl lansează pe un disc 45 RPM. Succesul este enorm. Într-o emisiune de televiziune în care se reîntâlnesc, Reggiani încearcă s-o dea pe glumă, explicându-i lui Moustaki că nu putuse să lanseze cântecul, fiindcă mutra lui nu are nimic din portretul celui din cântec:
„Avec ma gueule de métèque, de juif errant, de pâtre grec et mes cheveux aux quatre vents,/Avec mes yeux tout délavés qui me donnent l'air de rêver, moi qui ne rêve plus souvent.”
(“Cu mutra mea de venetic, d-evreu nomad, de păstor grec, și pletele-mi ce-n vânt petrec,/Cu ochii mei cei spălăciți, ce mă fac parcă să visez, eu ce de mult
n-am mai visat.“
(Trad.@sanducu)
Moustaki zâmbește și-i răspunde că-i oferise cântecul: “Pentru că și tu ești un venetic.” - Reggiani se născuse în Italia (la Reggio Emilia) și din Sergio devenise Serge abia la vârsta de 8 ani, când părinții săi se hotărâseră să se mute în Franța. Refuzul lui Reggiani i-a oferit lui Moustaki șansa de a se vedea propulsat spre glorie.
Mândru dar și uimit, Moustaki vedea astfel succesul cântecului său: “O mică răzbunare subliminală a devenit imnul antirasismului și al dreptului la diferență, strigătul de revoltă al tuturor minorităților.”
Iată câteva gânduri despre cântec semnate de un podcaster foarte avizat (@ephemere):
”Din punct de vedere filozofic, este o schimbare extraordinară. El ia o insultă și o transformă într-un strigăt de luptă. El ia ceea ce era considerat o slăbiciune și o transformă într-un punct forte. Este o afirmare a identității, o acceptare de sine, un mod de a spune ‘Sunt diferit și tocmai această diferență mă face unic.’ ” [...] ”El le redă demnitatea celor disprețuiți. Le oferă o voce, o poezie, un sentiment de mândrie. Și ceea ce este cel mai uimitor este că publicul nu respinge această melodie. Dimpotrivă, o îmbrățișează, o iubește, o transformă într-un succes imens. Peste un milion de discuri vândute la acea vreme.
Prin intermediul acestei melodii, este ca și cum societatea franceză, cel puțin pe durata unui refren, este de acord să audă un alt adevăr.” [...] ”Le Métèque nu este doar un cântec de dragoste; este o declarație universală. Este povestea unui om care transformă o insultă în poezie, respingerea în tandrețe, diferența în frumusețe. Georges Moustaki ne spune: ’În cele din urmă, nu contează de unde venim, chipul nostru, originile noastre, rănile noastre; ceea ce contează este dragostea pe care o avem de oferit.’ Și acesta este, fără îndoială, motivul pentru care acest cântec transcende timpul, pentru că fiecare se poate recunoaște în el, fiecare se poate regăsi reflectat în el. La un moment dat, am fost cu toții pentru cineva „métèque”-ul și cu toții am visat să spunem ’Vin să-ți ofer dragostea mea.’ ”
Deși total integrat social și cultural, devenit unul din marile nume ale muzicii franceze cu un succes mondial de invidiat, Moustaki poartă permanent în suflet lumea din care venise. Nu vede nicio adversitate între cele două componente ale identității sale: ”Alexandria copilăriei mele era lumea în miniatură, cu toate rasele și toate religiile. Rareori m-am simțit străin undeva, pentru că am găsit întotdeauna o referire la Alexandria în limbile pe care le auzeam, în mirosurile pe care le respiram sau în culori.”
Unii dintre cei pe care-i admiră încep să pară ușor “deranjați” de succesul lui. Jacques Brel consideră că muzica lui Moustaki e lipsită de intensitate, iar pentru cinicul, ”maitre provocateur”, Serge Gainsbourg (1969, Je t'aime... moi non plus), Moustaki e prea liniștit, prea domestic. Până și Brassens începe să-l țină la o anumită distanță. Lovitura cea mai dureroasă vine, când la urechi îi ajung cuvintele unui bun prieten: ”Moustaki nu e decât un Brassens în exil.” Într-un fel, se vedea redevenit străinul, veneticul.
Posteritatea, însă, îi este foarte favorabilă. De la veșnicul rebel-protestatar, septuagenarul Renaud (cel care declara că rasismul fundamental este cel practicat împotriva Femeii), la interpreți cu mult mai tineri cum ar fi Grégoire sau Jacques Rivet, cântecul lui Moustaki încă face succes. Înregistrări vechi, cum ar fi cea a Melinei Mercouri sau cea a tragicei Pia Colombo, duete precum Moustaki - Zazie sau Moustaki-Dalaras se află în videoteca mea de meloman.
La moartea lui Moustaki, Lara Marlowe publica în The Irish Time (25 mai, 2013) un text în al cărui titlu se putea citi: ”Trubadurul iubirii, tandreții și antirasismului a dat Franței unele dintre cele mai iubite cântece ale sale”.
Astăzi, când este din ce în ce mai agresivă o recrudescență a rasismului (de toate culorile și în toate arenele, de la cea politică la lumea stadioanelor), îmi revine în minte mesajul marei prozatoare Toni Morrison: "There is no such thing as race. None. There is just a human race — scientifically, anthropologically" ("Din punct de vedere științific și antropologic nu există rase. Există o singură rasă - rasa umană."). Pentru Morrison, rasa este un construct social menit să creeze divizări și ierarhii. "Rasa", spune ea, "poate fi definită doar ca ființa umană."
Când, sub presiunea manipulărilor, mulți sunt tentați să vadă, din nou, un criminal în orice străin, cântecul lui Moustaki rămâne actual, cum menționa un comentator, “deoarece ne vorbește despre exil, identitate, toleranță; deoarece ne amintește că în spatele fiecărui străin se află un om capabil să iubească și să cânte."
Acceptând alteritatea, ne dăm o șansă de a fi noi înșine acceptați, căci Noi suntem Celălalt. Lumea de azi are nevoie mai degrabă de trubaduri ai iubirii, tandreții și acceptării, decât de rapperi furioși și uneori aproape analfabeți care, deseori, nu fac nimic altceva decât să toarne sare în răni redeschise și gaz peste foc, câștigând din acest fel de “activism civic” zeci, sute de milioane de dolari.
