Federalism centralizat, euroscepticism, suveranism

Cu ani buni în urmă. Bruxelles. Invitat la cină. Oaspetele special al serii este un reputat constituționalist francez, prieten al lui Valéry Giscard d'Estaing și colaborator apropiat al fostului președinte în proiectul elaborării ”Constituției Federaliste” a Uniunii Europene, proiect cu o istorie foarte sinuoasă – prima țară care a respins versiunea inițială a fost chiar Franța, urmată de Olanda. De la Roma (2004) la Lisabona (2009) drumul a fost destul de hurducăit.

Ascult, încerc să înțeleg detalii mai puțin cunoscute. La un moment dat, gazda mă întreabă ce cred - eu cel născut european și trăitor acum în Statele Unite. Evident, o face din politețe, fiindcă nici el, nici invitații nu mă pot bănui că aș putea oferi opinii competente legate de subiectul în cauză.

Îndrăznesc. Constituționalistul francez îmi spune că îl surprind opiniile mele, mai ales că trăiesc într-o țară care s-a format din atâtea segmente într-o confederație/federație. Merg mai departe.  E greu de comparat, zic eu, cele două proiecte, căci în cazul formării confederației/federației americane n-a fost vorba de popoare cu istorii seculare, limbi, obiceiuri, interese diferite etc. De câtă renunțare la componente ale suveranității se vor dovedi capabile, pe lungă durată, membrele Uniunii Europene?

Reputatul constituționalist răspunde ușor amuzat: „Simt cumva o undă de euroscepticism la dumneavoastră?” Răspund că nici vorbă de așa ceva. Mai degrabă întrebări firești. O privire interogativă spre cât de limpezi vor fi răspunsurile și cât de eficiente soluțiile conducerii Uniunii Europene la nedumeririle, iritările, nemulțumirile care în mod sigur vor apărea din când în când. Și, dacă nu mă înșel, au apărut și continuă să o facă.

*

Suveranismul s-a născut și din incapacitatea Bruxelles-ului de a găsi soluții la reacțiile celor care au considerat că nedumeririle, revendicările, cererile lor ca anumite lucruri să fie renegociate nu au primit răspunsuri acceptabile. Încet, încet, a apărut o formă de participare hibridă: îmi plac avantajele aduse de apartenență la UE, dar nu-mi convin alte lucruri. E cazul Ungariei care, uitându-se cu un ochi la făină și cu altul la slănină, face o echilibristică pe sârmă. Regatul Unit s-a retras. Ce ar putea să urmeze?

Euroscepticismul a alunecat în suveranism. Acesta din urmă își găsește campioni în personaje care combină formule reziduale cu ingrediente de modă mai recentă. Pe ici, pe colo, România se confruntă cu un suveranism apoplectic (sau un „suveranism de grotă”, cum bine îl numește Neculai Constantin Munteanu) menit să înlocuiască un euroscepticism nuanțat, necesar în declanșarea unor renegocieri justificate. Este o evoluție (mai degrabă o involuție) care putea fi evitată dacă la Bruxelles ar fi existat capacitatea politică de a se recunoaște că pe lângă lucruri care nu pot fi renegociate, există și lucruri care pot fi discutate, renegociate fără ca asemenea ajustări să lezeze trăinicia proiectului.

Valéry Giscard d'Estaing

Tratatul de la Maastricht a definit conceptul de cetățenie europeană (în UE). Articolul 20 TFEU include dreptul celor cu cetățenie europeană să voteze în alegerile municipale și cele pentru Parlamentul European în state ale căror cetățeni nu sunt. Articolul 22 TFEU stabilește și mai exact aceste drepturi politice, fără a stabili însă și obligativități pentru toate detaliile.

Cehia și Polonia au încercat să refuze dreptul necetățenilor cehi și polonezi de a deveni membri ai partidelor politice din țările respective. Pe de-o parte, Curtea a respins deciziile  Cehiei (C-808/21) și Poloniei (C-814/21), dând prioritate drepturilor politice ale cetățenilor UE în defavoarea competențelor naționale, dar pe de altă parte a recunoscut importanța identității naționale ceea ce înseamnă că statele membre ale UE pot stabili limite în rolul pe care-l pot juca cetățenii UE în țări UE ai căror cetățeni nu sunt! Cine are răbdare să citească argumentația întortocheată a Curții înțelege de ce felul în care a fost interpretat Articolul 22 nu este convingător pentru toată lumea. Concluzia profesorului Steve Peers (Royal Holloway, University of London), din a cărui analiză am extras, deseori mot à mot, elementele de mai sus, este că  “...acest nucleu dur al competenței naționale este erodat nu atât de cetățenia UE, cât de măsurile UE adoptate pentru a aborda preocupările legate de statul de drept...”(https://verfassungsblog.de/eu-citizens-right-to-join-political-parties/). Până la ce punct vor putea accepta statele membre ale UE erodarea competenței naționale pentru a reconcilia datele identității naționale cu valorile democrației și ale statului de drept? Chiar se află datele identității naționale într-o permanentă contradicție cu valorile democrației și ale statului de drept?

*

STUDIU DE CAZ. Domnul Dominic Fritz, cetățean german stabilit în România, a candidat, în două rânduri, la funcția de primar al Timișoarei și a câștigat ambele alegeri. A dat o frumoasă lovitură (de putere) în USR determinând retragerea sprijinului electoral pentru candidata Elena Lasconi, președinta partidului, și sprijinirea candidatului independent Nicușor Dan, fondator al USR, partid de care s-a despărțit de bună vreme. Mișcare oarecum riscantă, dar câștigătoare. După terminarea alegerilor prezidențiale, dl. Fritz a devenit din conducător de facto conducător de jure al USR, drept urmare a participat la tratativele formării guvernului. A fi parte a propulsării unui candidat la Cotroceni și participant la tratativele formării executivului, iată o performanță (era să-i zic “ingerință pozitivă”) strălucită a unui necetățean român.

Să fim bine înțeleși - în discuție nu se află numele unui om, ci un principiu. Dacă ținem cont de votul celor care l-au ales primar și președinte al USR, dl Fritz este un administrator demn de toată stima și un politician cu merite incontestabile. Stăpânește limba română cu mult mai bine decât reușesc suveraniști care pretind că se trag direct din Deșteaptă-te, române și sunt în contact, prin codul Morse, cu strămoșii lor Menumorut, Burebista și Decebal.

Întrebarea este – ce ne facem dacă mâine un om nu tocmai de bine, și el necetățean al României, dar cetățean al UE, reușește aceeași performanță ca a dlui Fritz? O tratăm drept o „ingerință negativă” și anulăm din nou procese electorale? Intrăm în jocul ingerință pozitivă vs. ingerință negativă după modelul discriminare vs. discriminare pozitivă? Așa cum discriminarea este un singur lucru – discriminare, ingerința este doar ingerință - atât.

Și apoi, îmi poate oferi cineva alte exemple de cetățeni ai UE conducând partide politice în țări ale UE ale căror cetățeni nu sunt? Știe cineva de vreun cetățean spaniol conducând un partid politic italian, de un cetățean german conducând un partid politic francez, de un cetățean portughez conducând un partid politic leton etc.?

*

Cetățenia europeană este un concept generos. Drepturile care decurg din ea sunt componente fundamentale ale deschiderii, democratizării unui spațiu continental, dar excesele aflate în unele dintre pârghiile structurii pot fi eliminate.

În UE nicio evoluție nu este definitiv tranșată. În Polonia, victoria suveranistului Karol Nawrocki a fost una pe muchie de cuțit - 50.89% vs. 49.11%; o diferență de 369.591 de voturi. În România, victoria pro-europeanului Nicușor Dan a fost clară, dar nu neapărat covârșitoare – 53.60% vs. 46.40%; o diferență de 829, 589 de voturi.

Opțiunile electoratelor se pot modifica foarte rapid și răsturnările de situație pot apărea în orice moment. Să nu uităm că România este țara care a trimis în Parlamentul European personaje precum Corneliu Vadim Tudor, Gigi Becali, Diana Șoșoacă ejusdem farinae. Despre ce a trimis în Parlamentul României nu are rost să vorbim, fiindcă ne-apucă amețeala. Călin Georgescu nu este o invenție a Moscovei, ci 100% un produs autohton, chiar dacă nu-i lipsesc simpatia și sprijinul unor "actanți" ruși. AUR nu i-a fost băgat pe gât României de Coreea de Nord, iar suveranistul George Simion este și el cetățean al UE, o ipostază care într-o zi nu va mai fi percepută ca o contradicție în termeni.

În politică, mai totul este reacție – excesele declanșează excese.

*

Deși promotor al ideii unei Europe Unite și, alături de cancelarul german Helmut Schmidt, pionier al ideii unei monede europene, Valéry Giscard d'Estaing “a rămas conștient de rolul suveranității naționale în integrarea europeană și s-a declarat în favoarea ’federalismului descentralizat’ ”, unul bazat pe principiul subsidiarității, semnalând riscuri purtate de federalismul centralizat.

Într-un interviu apărut în Le Monde în decembrie 1990, d’Estaign trăgea un semnal de alarmă: ”Si on donne aux Européens le choix entre un fédéralisme centralisateur ou pas d'Europe, ils risquent de choisir pas d'Europe." (rb.gy/qmlnur).

Apartenența la UE nu anulează acest risc – vezi BREXIT.

Birocratizarea federalismului centralizat nu este o armă împotriva ”suveranismului de grotă”, ci una pusă în mâinile lui.