.png)
Anul este 1966. Merg cu mama la Teatrul Nottara din București să vedem spectacolul lui Andrei Șerban Ubu Roi. Andrei este student la IATC, eu – la Filologie, mamele noastre – foarte bune prietene și colege de cancelarie.
Sala plină ochi, spectacolul excelent. Ne întâlnim după spectacol în apartamentul familiei Șerban. La un moment dat, Andrei mă detectează într-o cameră în care mă uit fascinat la fotografii extraordinare făcute de tatăl său - niciodată implicat în politică, dar mare admirator al lui Iuliu Maniu, care a și fost prezent la botezul lui Andrei, "vinovății" pentru care Mihai George Visarion Șerban avea să plătească după instaurarea regimului comunist. Jurist, cu studii în Germania, la Leipzig, își pierde slujba și se vede nevoit să facă dintr-un hobby - plăcerea de a fotografia - o meserie, e drept una în care s-a dovedit un artist formidabil.
Mi-o imaginez pe mama în ziua în care doamna Elpis i-a spus că, la sfatul lui Ion Finteșteanu și al Sandei Manu, Andrei se mutase de la clasa de actorie la cea de regie: "Elpis, dragă, eu ți-am spus de-atâtea ori că Andrei e prea deștept, citește prea mult ca să devină actor."
Avea mama o părere proastă despre actori? Nu, nici vorbă, căci printre prietenii ei (ca și printre ai mei) s-au numărat nu puțini actori, dar pentru ea, regizor însemna ceva foarte special, și băiatul prietenei ei i se părea foarte special - regiza încă din școală, improviza, citea alte cărți decât citeau cei mai mulți dintre adolescenții de vârsta lui, nu era speriat de limba latină, ba chiar recita versuri din Ovidiu. În plus, îl admira încă din copilărie pe Arturo Toscanini și asta, pentru mama, profesoară de muzică, era de nota A+++.
În 1969, Andrei ajunge, cu o bursă Ford, la New York, invitat de Ellen Stewart, directoarea clubului de teatru experimental La MaMa sau Café La MaMa pe unde au trecut, ca tineri actori încă neconsacrați, Sam Shepard, Robert De Niro, Al Pacino, Billy Cristal, Bette Milder, Nick Nolte, Danny DeVitto, F. Murray Abraham sau Harvey Keitel, actorul cu origini românești.
Plecarea nu e ușoară -- Ellen Stewart vine de două ori la București pentru a smulge aprobarea plecării. Aflat în New York, Peter Brook vede un spectacol al lui Andrei, este impresionat și-l invită să lucreze cu el pentru un an la Paris. După care, cum se spune, the rest is history. Și Andrei Șerban chiar a scris un capitol în istoria lumii spectacolului de teatru și operă. Continuă să o facă.
Mâine, 21 iunie, împlinește 80 de ani. Nu-i sărbătorește nici în New York, nici retras, în cabana din pădure, undeva în Upstate New York. La jumătatea lunii mai, mă anunța că pleacă pentru vreme îndelungată în Europa, unde va lucra la mai multe proiecte:
“...sunt tot în tranșee, pe front/.../ tu cel puțin ești activ, dar la tine acasă. Eu nu mai sunt de mult acasă.”
Casa lui Andrei Șerban a devenit, de multă vreme, Lumea. După decembrie 1989, a reintegrat în ea România.
Fostul adolescent, fascinat de istorie și recitând versuri în latină, știe astăzi că “Lumea în care trăim nu merge spre lumină, ci spre întuneric”.
Este convins că există două vieți – "Una e viaţa obişnuită, pe care toţi o numim greşit viaţă. Cealaltă, pe care nu ştim să o numim, e acel Altceva, vag şi nedefinit, pe care îl simţim doar uneori. Ca atunci când te atinge o adiere şi te întrebi ce o fi acolo, de partea cealaltă a vântului. E o întrebare care rămâne mereu fără răspuns, o năzuinţă spre Altceva, o aspiraţie pe care o uiţi, dar care tot revine; e, de fapt, adevărata viaţă, care te face să cauţi neobosit."
Cum și unde poate fi căutată acea "viață adevărată"?
"Eu, unul, o caut în teatru", mărturisește Andrei Șerban. "De aia, de fiecare dată când mă întâlnesc cu actorii, fiindcă ne e foame împreună de altceva, le spun: 'Haideţi să căutăm împreună această viaţă invizibilă!'."
Și-a aflat rostul și mărturisește: “Nu fac teatru ca să am succes. Fac teatru ca din toată această experienţă pe care o trăim împreună, actori şi spectatori, să simt că, deşi nu am găsit un răspuns, am fost atins, măcar pentru o clipă, de viaţa cea adevărată."
Din acest colț de pagină, îi urez lui Andrei Șerban, oriunde s-ar afla în aceste zile, mulți ani cu sănătate și puterea de a rămâne cât de mult va dori în tranșee, căci balanța pariurilor culturale majore nu poate fi înclinată decât de războinici pașnici ca el.