top of page

Amnezie vs. Hipermnezie


În 1998, Alain Besançon publica la Fayard volumul intitulat Le malheur du siècle: Sur le communisme, le nazisme et l’unicité de la Shoah. Cartea avea să apară și în România (Humanitas, 2007) sub titlul Nenorocirea secolului: Despre comunism, nazism și unicitatea „Șoah”-ului, în excelenta traducere a Monei Antohi. În Anexă, volumul include și discursul lui Besançon „Memorie şi uitare a bolşevismului“ rostit, în același an, la Institut de France.


În introducerea volumului, autorul mărturisește că eseul său ridică două întrebări conexe. „Prima”, indică Besançon, „se referă la conștiința istorică, care mi se pare astăzi extraordinar de lipsită de unitate.” Este vorba despre felul în care sunt tratate cele două maladii ale secolului trecut – nazismul și comunismul: “...astăzi memoria istorică nu tratează cele două fenomene în mod egal. Nazismul, deși a dispărut complet de mai bine de jumătate de secol stârnește, pe drept cuvânt, o repulsie pe care timpul nu o atenuează câtuși de puțin.” (...) „Comunismul, în schimb cu toate că s-a prăbușit foarte recent, beneficiază de o amnezie și o amnistie care întrunesc consimțământul aproape unanim nu doar al partizanilor săi – căci încă mai are partizani -, ci și pe acela al dușmanilor săi cei mai înverșunați, ba chiar și a victimelor sale. Nici unii, nici alții nu găsesc de cuviință să-l readucă în actualitate.”


Besançon reamintea că, apărută cu un an înainte (1997), lucrarea Cartea neagră a comunismului (Editura Robert Laffont. Autori – Stéphane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panné, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek și Jean-Louis Margolin) fusese deja împinsă într-un con de umbră, deși (sau tocmai pentru că?) semnalase că numărul victimelor comunismului, necontestat de nimeni, fusese estimat între 85 și 100 de milioane. Apoi adăuga: „Am avut prilejul să abordez de curând acest contrast între amnezia comunismului și hipermnezia nazismului.”


E de adăugat că și în discuțiile privind recrudescența vechilor maladii ideologice operează o amnezie intens regizată. Stânga (extrema stângă, dar și stânga altfel respectabilă) uită că nu doar comunismul a răsărit în grădina ei, ci și fascismul – mă gândesc la forma lui inițială, fascismul italian.


Benito Mussolini a fost nu doar membru al Partidului Socialist Italian, ci și Directorul organului de presă al partidului, Avanti! (1912-1914), titlu omonim organului de presă al Partidului Social-Democrat German, Vorwärts. Nemulțumit că partidul nu adoptase recomandarea sa de a se pronunța în favoarea renunțării la neutralitate în Primul Război Mondial, la 15 noiembrie 1919 Mussolini lansează propriul ziar – Il Popolo d’Italia. La 23 noiembrie, este exclus din partid, iar caricaturistul lui Avanti!, Giuseppe Scatarini, semnează un desen intitulat Iuda în care Mussolini apare cu un pumnal în mână, pregătindu-se să-l înjunghie, pe la spate, pe Christos – vezi bine, zici Socialism, zici Christos. Sau viceversa - totuna. Numai că editorialele lui Mussolini din Avanti! indicau de multă vreme direcția spre care se îndrepta nu doar el, ci și numeroși alți socialiști care au plecat odată cu el din partid și i s-au alăturat atât în paginile noului ziar, cât și în acțiunile politice ale viitoarelor formațiuni lansate de Mussolini: mai întâi Fasci Italiani di Combattimento (1921), apoi Partito Nazionale Fascista (1922).



Desen & Ⓒ - DION

În America zilei de astăzi, norma a devenit dublul standard: amnezie – față de unii, hipermnezie – față de alții. Nivelul educației politice este undeva sub nivelul mării. Nu-i de mirare, când universitățile sunt burdușite cu profesori fascinați de Stânga (cu extrema ei cu tot), iar cursurile de științe politice cele mai frecventate sunt cele “predate” de talk-show-uri.


Actori semi-analfabeți, cântăreți care trag pe nas metri de cocaină, sportivi care n-au ținut în mână o carte, în afara cărților de joc, influencers de toate influențele curcubeului sunt azi cele mai ascultate voci ale "analizei politice". În capul mesei, Whoopi Goldberg cu al ei verdict "I don’t really view Communism as a bad thing" și cu elucubranta afirmație despre Holocaust: "Let's be truthful about it because [the] Holocaust isn't about race."


Nu de la asemenea eminențe te poți aștepta să știe care sunt diferențele dintre fascism și nazism, bolșevism și comunism etc., așa încât, acuzații de tip "Cutare e fascist!", doar pentru că nu îmbrățișează woke culture, positive discrimination și alte fraude (lexicale/inginerii socio-politice) nu trebuie să mire. Cum nu trebuie să mire nici acuzații de felul "Cutare e comunist!", doar pentru că demască politicile industriei farmaceutice ori arată cu degetul la instaurarea monopolurilor.


Joe Biden e foarte îngrijorat că Giorgia Meloni, președinta "unui partid cu inițiative legislative rasiale", a devenit premierul Italiei, dar e fericit să-i vadă pe Barack Obama și Kamala Harris la braț cu unul dintre cei mai murdari rasiști americani – Al Sharpton -, nu că ar exista și rasiști curați ca lacrima.


Joe Biden și Kamala Harris sunt îngrijorați de recrudescența antisemitismului în Europa, dar nu sunt prea deranjați de antisemitismul membrelor democrate ale Congresului Ilhan Omar și Rashida Tlaib. Nici măcar faptul că Tlaib neagă dreptul la existență al statului Israel nu-i pune pe gânduri.


Joe Biden desemnează Make America Great Again (MAGA) drept o mișcare de extremă dreaptă și un pericol la adresa democrației, dar extremismul acțiunilor multora din nucleele mișcărilor ANTIFA și BLM nu-i tulbură somnul. Într-o țară condusă de Stânga, cu o presă majoritar aservită Stângii, cu cenzurarea opiniilor diferite de ale Stângii, cu punerea pe liber a salariaților care crâcnesc împotriva terorii instaurate de o Stângă dezlănțuită și cu o influență din ce în ce mai mare a extremei-stângi asupra administrației actuale, pericolele care pândesc democrația americană sunt, vezi bine, generate exclusiv de extrema dreaptă.


Democrații continuă lupta împotriva celor care au negat victoria electorală a candidatului prezidențial Joe Biden în anul 2020, dar îl ridică în slăvi pe noul lider al minorității democrate în Camera Reprezentanților, Hakeem Jeffries, care a negat în 163 (!) de rânduri validitatea victoriei candidatului prezidențial Donald Trump în 2016.


Astăzi este trimis în judecată un om care a dat foc unui steag al grupării Black Lives Matter, dar în cazul membrilor BLM și ANTIFA care s-au șters pe tălpi cu steagul Statelor Unite, după care i-au dat foc, refuzând să recunoască astfel victoria candidatului Trump în 2016, democrații au pus totul sub umbrela "dreptului la opinie".


Sătul de presiunea impusă de woke culture în spațiul universitar, un regizor excepțional și profesor foarte respectat, Andrei Șerban, a decis să demisioneze, după 26 de ani academici, de la Columbia University. Aceeași universitate anunță de curând, cu mare tam-tam, angajarea pe post de profesor a eternei speranțe prezidențiale Hillary Clinton. În 1998, doamna cu pricina se angaja și ea într-un jenant act de negare a realității, contestând relația sexuală Bill Clinton - Monica Lewinsky. Ar fi fost vorba, de fapt, de o "vast right-wing conspiracy". Probabil că sperma prezidențială lăsată ca amintire pe celebra "rochie albastră" a Monicăi Lewinski fusese plantată acolo de agenți ai Ku-Klux-Klan=lui.


Și pierderea alegerilor din 2016 în fața candidatului Trump a fost, în imaginația lui Hillary Clinton (caracterizată încă din 1996 de William Safire drept o "congenital liar", adică cineva care nu poate spune adevărul), rezultatul altei conspirații -- Putin, rușii, dosarul Steel; a uitat să-i menționeze pe extratereștrii veniți de pe o planetă locuită doar de suprematiști albi. Investigațiile au dovedit altceva. Tabăra implicată într-o conspirație de proporții a fost cea a candidatei Hillary Clinton, oameni care au aruncat pe piață și în birourile FBI-ului informații false, cu scopul de compromite candidatura lui Trump, iar după alegeri pentru a nega o victorie electorală legitimă. Li s-a întâmplat ceva până acum democraților implicați în una dintre cele mai murdare campanii de dezinformare - de la candidată și oameni de presă năimiți, la foști șefi de entități federale?



Desen & Ⓒ - Tom Stiglich

Pentru democrați, documentele marcate CLASSIFIED găsite la Mar-a-Lago constituie o culpă pentru care Trump trebuie judecat și condamnat, dar tac sau bagatelizează faptul că documente de același fel, CLASSIFIED, au fost găsite într-un fost birou al lui Joe Biden. În discuție nu este faptul că la reședința lui Trump s-au găsit 300 de documente, în timp ce într-un fost birou al lui Joe Biden numai 10, sau că Trump s-a tot târguit să predea documentele, în vreme ce Biden le-a returnat imediat (adică după 7 ani!). În discuție este faptul că amândoi se fac vinovați de aceeași faptă - sustragere și deținere ilegală de documente care implică securitatea națională.


Dacă tot e să plecăm urechea la acordarea de circumstanțe atenuate în cazul lui Biden, să nu uităm că în vreme ce hăbăucul Trump s-a trezit om politic pentru o scurtă perioadă, Biden și-a petrecut toată viața în politică - membru în Congres, președinte al Comitetului pentru Relații Internaționale, Vicepreședinte al Statelor Unite - și a știut foarte exact care este regimul de lucru cu documente CLASSIFIED, multe strâns legate de securitatea națională. În momentul în care scriu acest text, a apărut o informație, încă neconfirmată, potrivit căreia alte documente CLASSIFIED au fost găsite "în cel puțin" o altă locație folosită de Joe Biden.


Deși Ministerul Justiției a aflat încă din ziua de 2 noiembrie 2022, adică înaintea alegerilor midterm, despre documentele găsite într-un fost birou al lui Biden, informația nu a devenit publică decât acum două zile, adică după două luni, și asta datorită unei scurgeri de informații, nu grație vreunui comunicat al ministerului. Același scenariu ca în punerea sub preș a informației privind laptopul lui Hunter Biden, pentr a nu crea greutăți candidatului Joe Biden în alegerile din 2016. Se înșală cu totul cei care acuză transformarea unor entități guvernamentale -- Ministerul Justiției, FBI etc. - în arme apărând interesele unor clanuri politice și ale unui anumit partid?


Balanța vieții politice americane e sărită bine din țâțâni. Redresarea ei nu se va putea produce de azi pe mâine. Reconcilierea nu va veni niciodată dinspre actanți politici. Ea aparține "omului de rând", adică bunului simț, și doar acest factor o poate pune în mișcare cândva.


Pentru o vreme, însă, ce va ocupa partea din față a scenei politice vor fi eforturile clanului Biden (și a acoliților "la purtător") de a se vedea scos basma curată din această "neînțelegere" și eforturile fragilei și dezbinatei majorități republicane din Camera Reprezentanților de a plăti democraților după principiul dinte pentru dinte, ochi pentru ochi. Rețeta ideală pentru consolidarea unei națiuni știrbe și oarbe. Asta, dacă America mai este cumva o națiune.



312 afișări

Postări recente

Afișează-le pe toate

Biță

bottom of page