.png)
Dincolo de calitățile intelectual-profesionale și în pofida unei biografii (AICI) nu tocmai liniștite, Paul Miron a fost una din persoanele cele mai generoase și mai stenice pe care le-am cunoscut. Umorul și ironia sa scânteietoare făceau orice întâlnire cu el – pe viu sau doar epistolară – un prilej de încântare.
M-am bucurat, în două rânduri, de ospitalitatea soților Paul Miron-Elsa Lüder, dar niciodată într-o vizită făcută la Freiburg im Breisgau împreună cu Mircea Dinescu. În scrisoarea reprodusă mai jos, memoria îi joacă o festă lui Paul Miron, care confundă o întâlnire cu mine și Mircea Dinescu în București, cu o vizită pe care i-am făcut-o, însoțit de soția mea, la Freiburg.
Acea ultimă întâlnire din Germania a fost de neuitat. Obținusem -- cu chiu, cu vai -- dreptul de a profita de o bursă oferită de Goethe Institut la München care nu presupunea nicio obligație financiară pentru statul român. Printre condițiile (nu tocmai bine mascate) puse de autoritățile române s-a numărat și aceea de a renunța la postul de redactor la revista Luceafărul, pentru a nu mai avea nevoie de avizul Secției de Presă al C.C. al P.C.R, aviz care-mi fusese -- eram informat de Uniunea Scriitorilor și Securitate -- refuzat.
Am demisionat, căci oricum atmosfera instaurată la revistă, prin dictate de tot felul, devenise insuportabilă, dar dreptul de a beneficia de bursa oferită a continuat să-mi fie refuzat. După proteste de toate felurile, într-o după-amiază am fost invitat la sediul C.C. al P.C.R de Gheorghe Stroia, fostul meu profesor din vremea studiilor universitare, devenit Șef de cabinet al lui Dumitru Popescu, Secretarul C.C. al P.C.R. pentru Presă.
Dl Stroia mi-a dat cererea aprobată de Dumitru Popescu și mi-a spus să o duc la Uniunea Scriitorilor însoțită de un dublu mesaj: a) Dumitru Popescu nu primise până în urmă cu două zile cererea mea, așa că nu avusese cum să fi refuzat aprobarea ei și b) Demisia mea de la Luceafărul era considerată nulă. La întoarcerea în țară, aflam însă că eram, totuși, demisionar. Încercarea de a mă elimina de la revistă reușise, indiferent de cine și în ce măsură fusese implicat în acel josnic mecanism.
După câteva luni, soția mea a depus o cerere de a mă vizita la München. Bazându-se pe "informații beton" și bucuroase să scape definitiv de "Cazul Tudorache", autoritățile i-au eliberat soției mele pașaportul și -- generozitate neașteptată! -- dreptul de a veni cu mașina (condusă de un prieten münchenez) în Germania. Spre dezamăgirea autorităților române, am infirmat "informațiile beton" pe care le aveau (post asigurat la Europa liberă, bla-bla-bla!), și ne-am întors chiar mai devreme decât ne dădea dreptul viza românească.
Aflat în vizită la Freiburg, în timp ce ne plimbam spre izvorul/izvoarele Dunării, Paul Miron m-a întrebat: "Acum sunteți amândoi aici, aveți și mașina cu dumneavoastră, copilul îl puteți scoate relativ repede din România, deci, ce urmează?" "Urmează să ne întoarcem la București peste două săptămâni." "Foarte bine", a spus Paul Miron. "Foarte bine." Ajunși la București, am găsit ușa apartamentului sigilată – eram dați drept transfugi, vecinii se uitau la noi ca la niște stafii sosite să le tulbure liniștea.
Întrebărilor lui Paul Miron din scrisoarea trimisă în februarie 1992 (“Mă întreb ce ar fi fost dacă ați fi schimbat rolurile: Mircea profesor în SUA, dv. pe tancul cu urmări.[...] ce ar fi fost dacă ați fi fost în țară?”) i-am răspuns: “Nu răspund la întrebări ipotetice, dar bănuiesc că pentru/în România, nimic n-ar fi arătat astăzi altfel decât arată. Nu cred în persoane providențiale; cel puțin nu cred că eu aș putea fi o asemenea persoană. Pentru mine, politica e o chestiune de echipă, or, în România, ce începe ca o echipă, sfârșește, de cele mai multe ori, ca o gașcă, uneori chiar ca o haită. Sunt un bun om de echipă, dar profund alergic la tot ce miroase a gașcă, a haită.”
În pofida explicației oferite, cred că Paul Miron a continuat să mă dorească întors definitiv în România postdecembristă, convins fiind, probabil, că există în România șanse și pentru echipe, nu doar pentru găști și haite. Știu și eu dacă s-a înșelat sau ba?
Cum, întorcându-mă cândva, produsesem autorităților române o surpriză neplăcută, hotărâsem să nu ofer noi bătăi de cap “României profunde”. N-am uitat niciodată seara în care, grație lui Paul Miron, am discutat pentru câteva ore la Freiburg cu Horia Stamatu, cel care-i scrisese cândva lui George Uscătescu: "Față de «românitate» sunt prin naștere angajat".
Cum trăim acest angajament, este o decizie strict personală.
P.S. N-am uitat nici ziua în care Radu Ioanid - pe atunci director al programului internațional pentru arhive din cadrul Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington - mi-a telefonat să-mi spună că fiica lui Horia Stamatu, Marion Stamatu-Wilting, donase muzeului arhiva tatălui ei (AICI).