Welcome To The Banana Republic! (II)

Actualizată în: 18 aug.

Una din primele reacții de după percheziția efectuată de agenți FBI la Mar-a-Lago a fost întrebarea How about Hunter Biden?, într-o traducere liberă: Dar cu Hunter Biden cum rămâne? Revista TIME a replicat imediat: howaboutismul nu poate și nu trebuie aplicat în această situație.


Sunt mai degrabă de acord cu Alan Dershowitz, care explică AICI de ce întrebarea este cu totul justificată: "Nu poți avea un standard pentru democrați și un alt standard pentru republicani. Așadar, argumentul "whataboutismului" este un argument al naibii de bun. 'What about?' Avem voie să punem această întrebare și până când nu se va răspunde la ea, nu putem fi siguri că legea este aplicată în mod fair și imparțial."


Mai limpede decât ce declară Walter Shaub, fostul director al U.S. Office of Government Ethics, despre cum e tratat Hunter Biden nu se poate spune: “No government ethics rules apply to him.” Chiar și atunci când există un raport al unor entități ca U.S. Senate Committee on Homeland Security and Governmental Affairs & U.S. Senate Committee on Finance - Majority Staff. AICI.


Adevărat, viața privată a detracatului Hunter Biden (droguri, prostituate, orgii, copil pe care inițial nu a vrut să-l recunoască etc.) n-are ce să caute într-o asemenea discuție, numai că în discuție e vorba de fapte de altă natură – evaziune fiscală, trafic de influență, spălare de bani, conflict de interese, pericole pentru securitatea națională, intimidări, activități (neînregistrate) de lobby pentru entități străine etc.


În 2019 au apărut primele informații despre un laptop abandonat de Hunter Biden într-un atelier de reparații din statul Delaware, laptop în care reparatorii au găsit lucruri de o gravitate maximă. Cam aceeași echipă (The New York Times, The Washington Post, agenți FBI, fostul Director CIA John Brennan și lucrători ai Ministerului Justiției) responsabilă de propulsarea atacurilor nefondate împotriva lui Donald Trump, bazate pe scornelile unui raport întocmit de fostul spion britanic Christopher Steele (AICI), au declarat că laptopul lui Hunter Biden este o invenție, un alt act de dezinformare în care este implicată și Moscova.


Până la urmă s-a dovedit că laptopul există și că el cuprinde dovezi care-l recomandă pe Hunter Biden pentru o investigare la sânge. Și The New York Times, și The Washington Post, și alte publicații aservite politic și-au pus cenușă pe cap, recunoscând acum că se înșelaseră. Nu se înșelaseră, o făcuseră cu scop precis – protejarea candidatului Joe Biden. Dezinformarea și-a atins scopul, iar cenușa de acum e doar atât, cenușă.


Cum tot cenușă rămâne și declarația tardivă a lui John Brennan: "Ei bine, nu știu dacă am primit informații proaste, dar cred că am bănuit că era mai mult decât era în realitate. Mă simt ușurat că s-a stabilit că nu a existat o conspirație criminală cu guvernul rus în legătură cu alegerile noastre." O recunoaștere făcută cu jumătate de gură.


Fostul Director CIA s-a înșelat, fiindcă în loc să-și facă datoria față de funcție (verificarea acurateții informațiilor) și-a făcut datoria față de o gașcă politică -- a ținut cu tot dinadinsul să creadă în veridicitatea informațiilor primite și, mai ales, să-i facă și pe alții să creadă în acele bazaconii. Și mulți alegători au crezut. Un clasic amestec în procesul electoral, în vreme ce se acuza o conspirație Donald Trump - Vladimir Putin.


Dacă am admite ideea lui Trump că în noiembrie 2020 rezultatul alegerilor a fost viciat, asta nu s-a întâmplat atât la urnele de vot sau prin matrapazlâcurile posibile în discutabilul "vot prin corespondență", cât mulțumită campaniilor de discreditare în care au fost implicați actanți de toate felurile, inclusiv angajați guvernamentali. Când un alegător află că și oameni din CIA, și oameni din FBI, și oameni din Departamentul de Stat etc. vorbesc despre conspirații electorale Trump-Putin în 2016, omul stă pe gânduri și își spune că fără foc, nu iese fum. Eu, unul, cred că Trump a pierdut pe barba lui, și-a făcut-o cu mâna lui, dar asta e irelevant pentru discuția de acum.


Desen și Ⓒ DION

În cazul lui Donald Trump, percheziția a fost aprobată pe baza unor bănuieli/presupuneri sau, deloc imposibil, be baza unor turnătorii. În cazul lui Hunter Biden, deși e vorba de dovezi, investigația se mișcă nenatural de încet dintr-un motiv foarte limpede – în joc nu este atât grija pentru Hunter Biden, cât grija pentru președintele Joe Biden.


Cele găsite în laptopul fiului dovedesc că tatăl a mințit, în repetate rânduri, afirmând că nu știa nimic despre afacerile fiului, că a mințit susținând că nu s-a întâlnit niciodată nici cu parteneri de afaceri interni (Tony Bobulinski, de pildă), nici cu parteneri de afaceri externi ai fiului etc. Dar pentru armele politice ale administrației Biden diferența dintre "to believe" (a crede/a presupune) și "to know" (a ști), de care vorbește Bob McClory, printre altele fost Profesor Emerit de Jurnalism la Northwestern University, Chicago, nu există. Mai mult chiar, a presupune este mai aproape de certitudine decât a ști cu certitudine și devine motiv de declanșare a unor anchete și percheziții.


The New York Post nu este, mai ales printre susținătorii democraților, o publicație cu credibilitatea concitadinei The New York Times și asta din două motive. Primul – aparține grupului de presă al lui Rupert Murdoch, ani de zile simpatizant al lui Trump. Al doilea - plăcerea publicației de a folosi titluri de senzație. Numai că, de foarte multe ori, publicația oferă informații corecte. Până la proba contrarie, și informațiile de AICI, coroborate cu informații din alte surse, se anunță credibile. Dacă deschideți linkul vă veți întâlni și cu cunoștințe mai vechi, ca omul de casă al familiei Biden, Mark Gitenstein, astăzi ambasador la Uniunea Europeană, sau mai mult decât controversatul Gabriel "Puiu" Popoviciu.


În sfârșit, se încearcă și coarda sentimentală, spre a arunca pe plan secundar necesitatea anchetării lui Hunter Biden. Potrivit lui Adam Entous de la The New Yorker, fiul președintelui este o "figură tragică", coborând dintr-o familie de alcoolici. Avem de-a face cu povestea unui tată care-și iubește fiul și a unui fiu care-și iubește și respectă tatăl etc. Chestiunilor legate de afacerile fiului li s-ar da "prea multă atenție", bla-bla-bla - (“It's just this very tortured story of a dad who really, totally loves his kid, right?”/.../" And the kid who totally loves and respects his dad. The kid gets addicted and he feels all this pressure to basically make money in order to support his family. And it just goes off the rails when his brother dies.”/.../"business stuff, in my opinion, gets too much attention. The real story is the agony of this family, dealing with this problem [of alcoholism] generation after generation, and the high price it has for them.”) (AICI)


Cu toată empatia cuvenită problemelor de familie ale președintelui Biden, problemele de altă natură ale fiului său se anunță prea multe și prea grave spre a fi bagatelizate de presă și ținute sub preș de entități care trebuie să le cerceteze. Tergiversarea miroase a mușamalizare. Și-apoi, dacă am merge pe linia sugerată de Entous, atunci și lui Trump ar trebui să i se acorde circumstanțe atenuante, fiindcă mai mulți medici cu accentuate simpatii pro-liberale l-au declarat nu tocmai întreg la cap.


Chiar suntem proști sau facem pe proștii?


356 afișări

Postări recente

Afișează-le pe toate