top of page

Melkul Gogea

“Niciuna dintre cărțile lui Vasile Gogea nu stă în picioare la modul propriu, după celebra regulă a lui Nicolae Breban. Sunt subțiratice, precum autorul lor, accentuat atipice și foarte dense, dând senzația de vârfuri de aisberg, ca și cum luptătorul prins în cauze mari, în văzul lumii, ar fi dublat de un soi de sihastru care își petrece mare parte din timp departe de lume, iar atunci când coboară printre oameni nu le mai știe bine graiul de zi cu zi și le vorbește în jocuri sibilinice de cuvinte, mereu cu un miez la vedere și altul ascuns printre rânduri. Cărțile sale mai au și ceva înalt în textura lor, rimând cu septentrionala descendență nobiliară pe care și-o mărturisește discret li vag-autoironic.”


Despre opera lui Vasile Gogea au scris nume importante (dacă ar fi să numesc numai câteva: Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Grigurcu, Alexandru Surdu, Ion Mureșan, Liviu Antonesei sau Andrei Zanca), dar rândurile de mai sus, semnate de Irina Petraș în revista Viața Românescă, nr. 9-10/2014, și care însoțesc cea mai recentă carte a autorului, Din caietul melcului, Editura Dota, mi se par a schița unul dintre cele mai pregnante portrete ale omului Vasile Gogea și a operei sale.



La întrebarea lui Viorel Dădulescu (Făclia de Cluj, 2 mai, 2023) legată de factorul care a declanșat scrierea acestui volum oarecum atipic pentru literatura lui Gogea, poetul dă un răspuns cuprinzător:


“Sunt posibile două răspunsuri. Unul vine din urmă, de prin 1990, când am avut ocazia să merg într-o delegație care a vizitat Confederația Helvetică. Am fost plimbați prin toate cantoanele, prin toate locurile istorice și cu semnificații culturale, printre care și mănăstirea Sankt Gallen. După o vreme am aflat de o mănăstire cumva soră cu Sankt Gallen, mănăstrirea din Melk din Austria, a cărei grafie este cu „k”, la fel de veche și amintită în celebrul roman al lui Umberto Ecco, 'Numele trandafirului” , o mănăstire, abație de fapt, la fel de veche, fondată de Ordinul dominicanilor. Amândouă aveau în comun că erau situate în locuri de maximă concentrare culturală și teologică, cu școli de copiști și bibloteci excepționale. La Melk nu am ajuns. Asta a fost o sursă mai veche care a generat dorința de a scrie despre melc, dar un melc a cărui grafie este cu „c”. Deci, un prim impuls ar putea fi unul nostalgic. Apoi au venit pandemia și războiul, statul în casă, unde m-am simțit ca un melc, dar ca unul închis nu într-o mănăstire plină de cărți, ci într-un loc unde m-am mulțumit să studiez mișcarea melcilor și a gâzelor prin curtea mea. Acesta ar putea fi un alt impuls, ca răspuns la o recluziune impusă.


Septembrie 2018. Abația Melk...


Scriitor cu o solidă formație filozofică și teologică, Vasile Gogea este omul multor recluziuni. Și asta ar putea fi considerat atipic, straniu, pentu un om cu un exceptional spirit civic, dovedit cu riscuri majore înainte de 1990, și oferit cetății cu generozitate după 1990. Numai că tranzițiile postdecembriste lovite de somnambulism politic, minate de megaescrocherii economico-financiare și înfășurate în retorici produse de Școala de Gândire Farfuridi îl împing pe scriitorul și activistul civic Vasile Gogea să facă, din ce în ce mai des, cure de recluziune. Autoimpuse, ele îi fac bine scriitorului și-l țin pe omul civic Gogea la o distanță sănătoasă de cacofonia unui social ce nu-și mai cunoaște nici punctul de fierbere, nici cel de îngheț. Vasile Gogea publică o carte abia după ce simte că a trăit-o integral. Iese din cochilie și se adresează Cetății, numai atunci când crede că e util s-o facă. Futilitățile au dispărut de mult din programul zilnic al acestui om întreg.


Septembrie 2018. În biblioteca abației Melk...

“Hibernările” lui Gogea îmi sunt foarte cunoscute, ca și cochilia în care se retrage, asemeni unui călugăr în incredibila bibliotecă de la Melk, pentru a fi sigur că-și înțelege rosturile. Melcul lui Vasile Gogea trece atent, dar cu un destin apăsat personal, printre Melcul lui Paul Claudel (tălmăcire dăruită de Șerban Foarță lui Gogea) și Melcii lui Francis Ponge, tradus în 1965, de Irina Mavrodin.


Nimeni nu poate descifra mai exact decât poetul însuși progresia din care se naște poezia sa, un subtil, neagitat modus operandi liric. Este vorba de o progresie pe care Gogea o destăinuiește cu limpezime:


“și acum mă întorc din nou la felul meu de a face poezie, la calculul propoiezițional sau matematic – dar asta fără a mă gândi la Ion Barbu, care a scris și el despre melc, ci mai degrabă la ideea că melcul își construiește cochilia folosind doar calciul din propria lui masă organică, conform progresiei lui Fibonacci, o progresie care dă o spirală identică cu cea pe care o regăsim în cochilia unui melc.”


Pictura reprodusă pe coperta volumului (Întâmpinarea melcului) aparține pictorului clujean Valentin Lustig, artist stabilit la Zürich. Un desen al regretatului Emilian Necula (“un Giotto romeno”) ilustrează poemul Misterul melcului, adăugând gândului o splendidă profunzime vizuală. O carte bijuterie.


Dacă despre melc aflăm destule, despre casa lui - mai nimic. Căci poetul acesta atât de substanțial își păzește cu atenție misterul. El ne oferă jurnalul melcului, nu și cerneala cu care-l scrie, fiindcă nu-i place să-și deschidă venele în public. Poetul pare a fi și melcul, și cochilia:



"În casa melcului

nu intră nimeni.


Doar umbra lui."



Postări recente

Afișează-le pe toate

O cale

Reaua Vestire

bottom of page