top of page

Liviu Georgescu

La numai douăzeci de zile după ce împlinise 65 de ani, astăzi s-a stins, la Miami, Liviu Georgescu – poet de primă mână, muzician rafinat și medic foarte prețuit. Generos și de o integritate rar întâlnită, a întruchipat un set de valori exemplare.


Dacă la mulţi dintre cei pripiţi să fie imortalizaţi într-o etichetă "definitorie" formula lirică este pregătită să "sară în ochi", la Liviu Georgescu se simte ceva cu mult mai profund: o formulă de viaţă, raportarea ei la imaginea lumii şi la misterul existenţei. E vorba de Weltanschauung.


Deși despre poezia lui au scris critici importanți - dacă ar fi să-i numesc doar pe Al Cistelecan, Dan Cristea, Daniel Cristea-Enache, Mircea A. Diaconu, Gheorghe Grigurcu, Nicolae Manolescu, Mircea Martin M. N. Rusu, Aurel Sasu sau Ecaterina Țarălungă - critica și istoria literară îi rămân datoare.


Am fost fericit și onorat să mă număr printre prietenii lui Liviu. Cum e imposibil să preiau pe umerii mei ceva din durerea soției sale și a fiului său, încerc să-mi administrez propria durere de a fi pierdut un prieten drag a cărui plecare prea timpurie sărăcește o lume și așa din ce în ce mai săracă.



1958 - 2023


M-AM DESPRINS


M-am desprins de voi, obiecte reci. Ați rămas în urmă,

în umbra ce vă răcorea zidul părăsit

pe care n-am mai simțit-o cu palmele mele

sfâșiate și flămânde,

în spinii pe care nu i-am mai simțit cu picioarele jupuite.

Sângele curgea din vene

ca o fântână nestăpânită pe aleile galbene,

și tot roșul a fost vărsat în rădăcinile arborilor

până când culoarea clocotitoare a explodat

în cerul aprins de țiglele caselor

trâmbițând în apus.


Dar eu nu le-am mai auzit metalul răsunător,

urechea la pândă dispăruse în bârlogul ei.

Am închis ochii și ați dispărut și voi, trandafiri luminoși,

am retras mâna și ați amuțit, cactuși zeloși,

fațade de brumă pe sori întunecați,

stinși ca argintul viu în auz.


Simțeam cum lumea moare cu oamenii în paturile lor

numerotate, unul și încă unul, la infinit, numerele

se derulau în creier, undeva în memorie, în afara mea,

a celui de-acum,

iar eu stăteam pe pământul negru, cu nesfârșitele trupuri

aliniate în bătaia gloanțelor,

despuiate pe câmpul de luptă, departe,

sfâșiate la capătul simțirilor, la început,

sfârtecate de corbi viținii în vitraliul din urmă.


Și fiecăruia îi presimțeam moartea cu nările mele.

Și ca să exist, nu-i mai gândeam,

și ca să aud, nu-i mai cântam,

și ca să văd, nu-i mai întronam,

și ca să îi mor, nu-i mai jeleam.


Ci le simțeam moartea cu moartea mea

retrasă odată cu lumea în criptele săpate

cu hârlețe și lopeți, departe de mine.


(Din volumul Smulgerea zalei, Editura 45, 2010, Editor - Călin Vlasie)




Postări recente

Afișează-le pe toate

Comments


bottom of page