Gogea xilofonistul

Ajuns la al treilea volum al Anamtemelor sale (Editura Eikon, 2025), Vasile Gogea simte nevoia să reamintească din primele pagini (Memoria ca o deltă) ce anume a ordonat exercițiile sale de anamneză - nu un flux cronologic, ci o clarificare a memoriei, reconstituirea „arhitecturii  de curgere” a vieții sale, exercițiu influențat de întâlnirea cu fizicianul Adrian Bejan și a sa teorie constructală. Folosind modelul determinării design-ului lumii vii, Gogea reconstituie intervale de timp ale propriei vieți.

În anul 1964, la prima repetiție a școlarilor încadrați în studierea bătutului tobei pentru sărbătoarea de 1 Mai Muncitoresc, instructorul nemulțumit de intensitatea cu care elevul Gogea Vasile bate ritmul tam/ta-ram/ta-ra-ram-tam îi spune elevului: „Prea moale! Parcă ai fi xilofonist! Mai cu putere, cu mândrie de pioner! N-aud!” Școlarul lovește toba cu mult prea multă vigoare, așa că pielea instrumentului crapă. Instructorul reacționează furios: „Mă, derbedeule, ți-am spus să lovești toba cu mândrie, nu cu ură!”

Ce nu bănuia instructorul era că elevul Gogea Vasile va disprețui pentru tot restul vieții bătutul tobei, însușindu-și, în schimb și în chip natural, arta xilofonului - incompatibilă și cu ura, și cu mândria de pioner - artă pe care Gogea o practică azi nu doar ca autor de beletristică, ci și în ipostaza de memorialist, lăsând altora gloria de a practica sub-arta bătutului tobei spre a-și construi statui din eroisme închipuite.

Amintiri(le), Evocări(le) și Întâmplări(le) care constituie prima secțiune a cărții sunt scrise cu mână de prozator, constituindu-se, deseori, în narațiuni scurte, percutante, fie că e vorba de evocarea celor 55 de ani de la revolta cadeților de la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, fie de șocul întâlnirii cu filmul lui Lucian Pintilie “Reconstituirea” realizat după proza lui Horia Pătrașcu – o sală aproape goală a cinematografului Negoiul din Făgăraș.

Gogea mărturisește că abia după mulți ani, când a revăzut filmul și a citit cărți precum Fenomenul Pitești (autor Virgil Ierunca), a înțeles ce l-a oripilat: „era o primă ilustrare, ficțională, a unei terifiante realități aproape contemporane cu noi. O primă anatomie a sub-omului. O fenomenologie „est-etică” (Monica Lovinescu) a transformării victimei în călău. Filmul, în întregul său terifiant (înțeleg de ce Horia Pătrașcu a ținut până la capăt, în timp ce lucra la scenariu cu regizorul, ca Vuică, „să fie omorât” în final!) nu este altceva decât o ’mise en abîme’ a unei întregi istorii și a unui întreg univers al crimei.”

Paginile dedicate prietenilor (Alexandru Vlad, Nicolae Dragolea, Radu Țuculescu, Radu G. Țeposu, Ion Dumitriu etc.) sunt și ele memorabile, Gogea dovedindu-se un portretist redutabil. Un crochiu al „Magicianului” Ion Mureșan este construit în jurul unui text al poetului, text al cărui final îl trimite pe Gogea, printr-un mecanism al „orizonturilor simbolice”, la două versuri din poemul Columb la Izabela al poetului Sergiu Mandinescu: ”Chiar dacă Indii nu există/ Cerul le va crea pentru credința ta.” Este aici o fraternitate indestructibilă, născută din puterea imaginației de a suplini tot ce-i lipsește, frustrant, realității.

Optzecist, Vasile Gogea se simte solidar cu promoția sa literară. Loialitățile sale sunt puternice, determinate de valoare, dar nu e zguduit de ceea ce Al. Cistelecan numește „radicalisme generaționiste”. Crizele de iconoclastie care îi ating pe unii dintre colegii săi de promoție literară îi sunt străine. Nici nu înregimentează, nici nu se înregimentează. Probabil că tocmai lipsa apetitului pentru asemenea exerciții de gimnastică pe bârna ridicolului explică de ce este uitat, uneori, de listele întocmite de optzeciști cu mult mai... “publici”. Ion Mureșan își cunoaște prietenul foarte bine: „Aș spune că este un moralist care se împiedică, uneori, în propria rigoare. Un moralist, pentru că dimensiunea etică la Vasile Gogea îl face să fie exact și adesea supărător de exact. Are antipatii și simpatii la fel de consecvente.”

Despre ce a însemnat profunda lui implicare în acte de demnitate civică, când riscurile pentru asemenea opțiuni erau majore, Gogea preferă să ofere un spațiu generos dovezilor. Mărturisirile care le însoțesc joacă rolul de ghid într-o lume pe care uitarea programatică, clarobscurul în care este azvârlit, deseori, trecutul imediat și dezinteresul față de adevăruri inconfortabile o pot transforma într-o jalnică parodie.

Mostrele din Dosarul de Urmărire Informativă (D.U.I #3357) clădit în jurul „obiectivului” rebotezat „Oșanu” dau mărturie despre damful polițienesc al unei perioade pe care alți intelectuali au considerat-o o Epocă de Aur comparabilă cu Epoca lui Pericle. Gândindu-mă la falsurile României postdecembriste, mă întreb unde a dispărut celălalt dosar al cărui titular a fost un alt „Oșanu”, dosar de colaborator al Securității. Vorba vine „mă întreb”, căci răspunsul oficial este că nu a existat, chiar dacă unii au văzut cândva câteva pagini rătăcite din dosarul respectiv.

Interviurile realizate cu Vasile Gogea de Emil Hurezeanu, Liviu Antonesei, Cristian Teodorescu, Ioan-Pavel Azap, Dorin Popa sau Daniel Moșoiu ne oferă un Gogea-diagnostician inspirat, în deplin control al instrumentelor folosite în măsurarea maladiilor de care continuă să sufere societatea românească postdecembristă.

Diagnosticele oferite de Gogea nu sunt însoțite de patimă, dar felul tranșant în care le formulează nu lasă loc niciunei „empatii” pentru buimăceala bine dirijată din care continuă să nu poată ieși încă societatea românească: ”România de azi nu e deloc normală. Domnește o anormalitate reglementată.”,  îi spune Gogea lui Teodorescu.  Și continuă: ”România de azi e o sumă de țări eșuate, o țară nedefinită, dar plină de adjective și atribute. României îi lipsește verbul.”

Sugerând o continuitate nefericită în periplul istoric al României, Gogea îi reamintește lui Teodorescu scrisoarea trimisă de Caragiale, din Berlin, lui Petre Th. Missir în aprilie 1907: „După cum văd că se precipită evenimentele la noi, eu nu cred că, odată ce s-au potolit mișcările huliganilor noștri, putem dormi pe trandafiri. Dezordinile acelea au fost, pare-mi-se, semnalul unor vremuri grele: începem o altă istorie, mai puțin veselă decât cea de până ieri; râsul și gluma nu ne vor mai putea sluji de mângâiere ca altădată față cu cele ce se vor petrece în lumea noastră românească. Copiii noștri vor avea poate de ce să plângă – noi am râs destul“.

Cu alte cuvinte, unde lipsește verbul, prisosește râsul. Vasile Gogea poate fi bănuit de orice, nu și de optimism.