DUI-ul lui Pepelea (I)

Actualizată în: 10 iun.


Când a realizat că pe noptieră se aflau mai multe cutii și sticluțe cu medicamente decât cărți care așteptau să le vină rândul la citit, Luca a înțeles că îmbătrânise.


Mult după înmormântare, Eugenio găsise printre teancurile de hârțoage ale vărului său tot felul de însemnări. Una dintre ele îi atrăsese atenția în mod deosebit:


„În trupul meu, nicio bucată nu se mai potrivește cu celelalte, se refuză reciproc, din ce în ce mai violent. Sufletul încearcă să le împace, dar nu reușește. Ia-ți viața sub braț și pe-aici ți-e moartea!”


Arma fusese austriacă, dar de ce zic eu fusese, este încă. Se află în cutia de carton în care sunt strânse probele cazului Grimaldi - Luca, GL # 401985. Un Glock 19. Cu el nu poți da greș, mai ales când îi proptești țeava în cerul gurii.


Din gaura lăsată în perete, undeva foarte aproape de tavan, procurorului Arăpașu i se părea că vede scurgându-se o lumină stranie, dar liniștitoare, care nu invita la investigație. Și așa avea prea multe cazuri pe rol.


Mort, Luca arăta exact ca în timpul vieții – un străin. “Straniu”, spuse procurorul ca numai pentru el, fiindcă oricum ceilalți membri ai echipei sale se mișcau prin cameră loviți parcă de o apatie profesională.


Drept e, nu aveau nimic în comun cu pereții ticsiți de cărți, colecții de reviste, hărți, rafturi cu plăci de gramofon, benzi de magnetofon, ba și câteva policioare pe care stăteau înșirate casete și mini-casete audio, semn că decedatul trăise cu mult peste media vieții înregistrată în partea aceea de lume și se bucurase de progresele tehnologiei, căci distanța de la placa de gramofon la stick-ul pe care poți pune 10.000 de cântece nu o poți parcurge într-o viață oarecare, oricât de meloman ai fi.


Un disc cu Șaliapin, altul cu Dumitru Dona Siminică; unul cu Jacqueline du Pres, altul cu Dumitru Fărcaș; câteva discuri cu Glenn Gould, câteva cu Kris Kristofferson; un disc cu Pablo Sáinz-Villegas, altul cu Gypsy Kings; unul cu Isaac Stern, altul cu Eric Clapton; un disc cu Jacques Brel, altul cu Maria Tănase; unul cu Tracy Chapman, altul cu Mircea Florian; un disc cu Jean-Pierre Rampal, altul cu Merle Haggard; unul cu Beniamino Gigli, vreo cinci cu Leonard Cohen; un disc cu Astor Piazzolla, altul cu Fărâmiță Lambru; unul cu Bassi Profondi ruși, altul cu Larry Adler și tot așa. Nici măcar un om precum Arăpașu - procuror cu specializări în Anglia și Germania, fellowship la Harvard și două ordine naționale - nu putea înțelege cine fusese acest Grimaldi.


Într-un târziu, avea să-i mărturisească maestrului Chrissoveloni că singura certitudine pe care o câștigase întorcând toate detaliile cazului și pe față, și pe dos era că „Omul ăsta a trăit doar ca să moară”. Dar s-a grăbit să adauge: „De propria sa mână.”


Omul care zboară
Imagine și ⒸWix

Chrissoveloni a fost de acord cu ultima parte a concluziei trase de procuror. În legătură cu prima parte, avea mari îndoieli, dar găsise inutil să și le exprime, fiindcă, după ani buni de colaborare cu procurorul și vreo șapte în care fusese anchetat de acesta, Chrissoveloni avea și el o certitudine: “Eu și el nu suntem făcuți din aceeași stofă”.


Și Mișu Mogadișu, și Nae Gibraltar-Văpaie, cărora maestrul le făcuse mărturisirea respectivă la o șuetă, s-au arătat de acord. Ba au intrat și în detalii.


– Omu’ n-are clasă, spusese Nae.


- Nici stofă n-are, adăugase Mișu.


- Totuna, îi replicase Mișu lui Nae.


Cum discuția despre procuror durase prea mult, Mișu încercase să-i pună capăt, căci, adevăr axiomatic, Arăpașu n-avea nici stofă, nici clasă. Dar Nae, care voia să aibă ultimul cuvânt, adăugase: „În schimb are putere.”


Chrissoveloni n-a dorit să-i contrazică nici pe unul, nici pe celălalt, căci îi erau deopotrivă de dragi. Tot ce a făcut a fost să-i întrebe: „Ați citit Du Pouvoir, cartea lui Bertrand de Jouvenel?”


Nae n-a spus nimic, ca și cum nu auzise întrebarea maestrului. În schimb, Mișu a reacționat prompt, adresându-se chelnerului: „Băiete, fii bun și adu-ne întristarea”.


Nae a pus portofelul pe masă, adăugând gestului vorba potrivită: “Azi e rândul meu. Ați fost invitații mei.”


Ridicându-se de la masă, Chrissoveloni le-a spus: “Mulțumesc pentru tratație și companie. On se revera.”


Totuși, speculațiile și zvonurile despre cum și de ce își luase viața Luca Grimaldi au continuat pentru multă vreme.


Chrissoveloni avea să-i spună procurorului Arăpașu că, dintre toate discurile din imensa colecție a lui Grimaldi, cel pe care l-ar fura ar fi cel cu Arturo Benedetti Michelangeli - Ravel: Piano Concerto In G/ Rachmaninov: Piano Concerto No.4. Îl ascultase cândva pe Michelangeli la Ateneu intepretând câteva Preludii ale lui Debussy și fusese uluit, un concert amânat timp de trei zile, fiindcă marele pianist nu era mulțumit cu acordajul. Călătorea peste tot cu pianul său, la altul nu cânta niciodată, iar până când acordajul nu era perfect, nu accepta să cânte.


- Și, mă rog, ce pian era ălă? l-a întrebat Arăpașu. De ce era așa de special?


- Domnule procuror, era un Bösendorfer, modelul Imperial 290.


- Adică, era special fiindcă se numea Imperial?


- Nu, nici vorbă. E un pian extraordinar, fiindcă are opt octave complete?


- Adică?


- Adică, în loc de 88 de clape are 97. Notele joase sună ca orga la care cânta Bach, deși sunetele pianului sunt produse de ciocănele care lovesc corzile, iar sunetele orgii - de aerul propulsat prin țevi.


- Maestre, de unde știm noi cum suna orga la care cânta domnul acela, Bach, că pe vremea lui probabil că nu se făceau înregistrări, nu?


- Nu, evident nu se făceau, dar această ipoteză este acceptată de cei mai importanți specialiști în spectrul sunetelor și acceptate de muzicologi.


- O fi, dar noi lucrăm aici cu dovezi, nu cu ipoteze. Noi avem treaba noastră, muzicologii - treaba lor.


Pian austriac
Bösendorfer Imperial 290

Evident plictisit de ce-i spunea Chrissoveloni, Arăpașu scoase din servietă un dosar plin cu fotografii. Arătându-i una dintre ele maestrului, îl întrebă:


- Despre ăsta vorbiți?


- Unde e făcut fotografia asta?, întrebă cu vocea tremurândă Chrissoveloni, căci în fotografie era chiar un Bösendorfer Imperial 290.


- În sufrageria casei moștenite de Grimaldi de la o mătușă.


- Și unde se află casa aceasta?


- Maestre, vrei să știi cam multe. Toate la timpul lor... Toate la timpul lor. Ne vedem mâine dimineață la 8:30, la mine în birou. Dacă întârzii puțin și vine cineva să mă caute, niciun cuvânt despre fotografia asta. Ne-am înțeles? Mucles.


Chrissoveloni nu înțelegea multe din cele pe care le tot spunea Arăpașu, dar atâta lucru înțelesese, căci mucles e mucles; și pentru procurori, și pentru avocați.

(Fragment din Recviem - pagini în curs de întâmplare)

0 afișări