top of page

Crocodilii nu pot zbura (II)



Lăsând deoparte nuanțele intermediare – nu puține și deloc neinteresante --, la New York s-au înregistrat două poziționări majore față de întrebarea-titlu a conferinței – Vor supraviețui statele comuniste? Răspunsurile, evaluările sau prognozele celor dinăuntrul unor asemenea state (The View from Within) nu puteau fi altfel decât fusese până atunci relația lor cu marxismul, socialismul și comunismul.


Marxiștii, chiar și cei critici, păreau să dea comunismului încă o șansă de reformare. Asta nu pentru că nu erau și ei sătui de ororile comunismului, ci pentru că le era (și unora dintre ei încă le este) greu să accepte că utopia marxistă a jucat un rol determinant în apariția totalitarismului comunist.


Ferenc Fehér consiedera că, dacă în urmă cu jumătate de secol cineva ar fi întrebat în ce constau părțile forte și slăbiciunile comunismului, răspunsul ar fi fost că, “în contrast cu capitalismul, (....) puterea supremă a comunismului rezidă în viziunea sa asupra unei societăți planificate și raționale.” Numai că, în 1987, era imposibil să nu vezi caracterul irațional, intolerant și sângeros al produsului acelei viziuni.


În opinia lui Marx, spunea Mihailo Markovici, comuniștii nu trebuiau să-și creeze un partid propriu, ci “să se integreze în structurile deja existente ale întregii clase muncitoare”. Singura sintagma a lui Marx, adăuga Markovici, care a legitimizat stalinismul și leninismul ar fi fost “dictatura proletariatului”, prin care Marx înțelegea altceva decât urmașii săi. Și așa mai departe.



Unele intervenții mi-au amintit vechiul carusel prin care a fost mereu apărat sistemul. Nu el, sistemul, e de condamnat, ci Lenin, care...; Stalin, care...; Beria, care...; Tito, care...; Brejnev, care...; Jivkov, care...; Gheorghiu-Dej, care...; Ceaușescu, care...; Honecker, care... etc. Pe asemenea gânditori nu pare să-i fi tentat întrebarea "Cât de sănătos este un sistem care produce, permanent, asemenea anomalii?"


De cealaltă parte a spectrului analitic, pentru oameni ca Eduard Kuznețov (cândva condamnat la moarte de Brejnev), Ivan Sviták, Alexander Zinoviev, Atanas Slavov, Miklós Haraszti și alții încercările de reformare a sistemului, fie ele și cele via glasnost sau perestroika, erau sortite eșecului.


Pentru Kuznețov, estimările occidentale potrivit cărora în 1987 în URSS se aflau în lagăre “doar” 4 milioane de oameni, față de anii când numărul unor asemenea deținuți era de 12 sau chiar 15 milioane nu reprezenta nicio consolare, niciun progres. ”Gulagul”, spunea el, ”este un (real) stat în stat”, adăugând, “fie că e aplicat într-un sat primitiv din Africa, fie într-o țară industrial dezvoltată ca Germania de Est, rezultatele marxismului sunt esențial aceleași.” Firește, un “ton” neplăcut urechilor lui Markovici.


Radicalismul lui Ivan Sviták (“Cunoscând istoria sovietică, nu doar imaginile distorsionate care trec drept adevăr, ar trebui să acceptăm pretenția sovietică că sistemul lor este o nouă civilizație? Răspunsul meu la această întrebare este un 'Da' hotărât, dar ar trebui să adăugăm, de asemenea, că civilizația lor este mai rea decât cea veche, că homo sovieticus este rezultatul unui malpraxis istoric și că toate regimurile despotice se prăbușesc, în cele din urmă, din cauza slăbiciunilor lor interne.”) nu avea cum să nu intre în coliziune cu iluziile lui Mihailo Markovici legate de șansele gorbaciovistelor glasnost și perestroika de a reforma sitemul comunist, salvându-l de la pierire - “Ascensiunea lui Gorbaciov pare să fie unul dintre acele miracole istorice care demonstrează, în repetate rânduri, că în fiecare sistem există ființe umane raționale care sunt capabile să înțeleagă pericolele unei tendințe degenerative și care ar putea fi capabile să o stăvilească.”; “Există puține șanse ca rezistența aparatului să reprezinte o amenințare la adresa perestroikăi: odată ce politica a fost schimbată, toți tovarășii sunt dornici să-și demonstreze loialitatea față de noua linie.”; “Unele [state socialiste] evoluează și demonstrează un nivel surprinzător de vitalitate. Întrebarea nu este dacă vor supraviețui, ci cât de profund se vor putea transforma în următorii ani.”


Ce nu vroia să accepte filozoful marxist Markovici în 1987 – comunismul ca singură formă de guvernare în Europa de Est se apropiase de fazele finale ale crizei sale - înțelesese încă din anii ’70 dramaturgul Václav Havel: “În plus, sistemul a devenit atât de osificat din punct de vedere politic, încât, practic, nu există nicio modalitate de a face loc unei asemenea neconformități în structurile sale oficiale.”


"Neconformitatea" pe care nu o putea accepta sistemul atât de osificat și la care se referea Havel era felul în care puteau fi combătute maladiile sistemice – iraționalitatea, brutalitatea și intoleranța. Havel știa ce nu știa Markovici – că iraționalitatea, brutalitatea și intoleranța puteau fi combătute într-un singur fel și acea cale era incompatibilă cu sistemul, refuzată violent de sistem: “Există o singură modalitate de a lupta pentru decență, rațiune, responsabilitate, sinceritate, civilitate și toleranță și aceasta este: în chip decent, rezonabil, sincer, civilizat și tolerant.”


Într-o intervenție cu titlul Crocodiles Cannot Fly (Crocodilii nu pot zbura), Zinoviev avea să pună bomboana pe coliva speranțelor marxiștilor privind capacitatea comunismului de a se reforma. El considera că încercările de reformare ale comunistei Uniuni Sovietice prin infuzie de capital și metode occidentale vor eșua: “Imitarea modelelor occidentale este periculoasă și zadarnică; promisiunea conducerii de a ridica economia sovietică la nivelul occidental de productivitate este ca promisiunea unui antrenor/dresor de animale de a-i învăța pe crocodili să zboare.”


Încă o dată, era un ”ton” prea ridicat, neîndoielnic ”strident”, pentru urechile lui Markovici, numai că Zinoviev, Kuznețov și Sviták erau nume grele, așa că marxistul sârb și-a îndreptat fulgerele conceptuale spre bulgarul Slavov și românul Tudoran, despre care știa puține lucruri, în cazul că ar fi știut ceva. Prietenul și colegul meu în acea vreme, Atanas, i-a răspuns cu o glumă, eu – ceva mai abrupt.


În finalul Introducerii lor la volumul publicat la Londra, la patru ani după desfășurarea conferinței, Vladimir Tismăneanu și Judith Shapiro scriau “În vreme ce multe din previziunile avansate în aceste eseuri s-au adeverit, altele nu s-au adeverit.” Un cititor obiectiv al volumului respectiv ne-ar putea spune ce s-a adeverit și ce nu; cine a avut și cine nu a avut dreptate.


Sunt sigur că Vladimir Tismăneanu ar putea scrie un eseu foarte interesant despre cine, de ce, cum și cât s-a înșelat în prognozele făcute în acel 1987, pornind, de pildă, de la finalul optimist al intervenției lui Carlos Franqui, dezamăgitul fost prieten al lui Fidel Castro: “Nu este o simplă iluzie să spui că, într-o zi, Cuba ar putea fi prima țară care se va scutura de jugul comunist.”



Înaintea includerii intervențiilor în volumul editat de Vladimir Tismăneanu și Judith Shapiro, unii autori au cerut să opereze modificări în intervențiile susținute în 1987. Eu n-am cerut; Mihai Botez – da, aducând “la zi” unele dintre evaluările sale din 1987. Scria Mihai: “Noul organism de conducere - Frontul Salvării Naționale - este alcătuit în proporție covârșitoare din foști comuniști. Strategia lor este de a păstra unele instituții ale vechii ordini, schimbându-le numele, dar nu și funcțiile.”


În 1987, când lansam revista AGORA, alături de redactorii Paul Goma, Michael Radu și Vladimir Tismăneanu, am propus colegilor mei și membrilor Colegiului de redacție condus de Eugen Ionescu să-l includem pe Mihai Botez, aflat atunci încă în România, în caseta redacțională ca Redactor șef adjunct, în semn de solidaritate cu lupta lui. Propunerea a fost acceptată.


În 1992, Mihai Botez îmi cerea să-i scot numele din caseta redacțională a revistei. Motivele pe care mi le oferea erau puerile. Nu știa că aflasem despre motivele reale. Vorba lui Vladimir, "țin minte precis" că dezamăgirea lui Tismăneanu nu a fost mai mică decât dezamăgirea mea.



Am respectat dorința lui Mihai, dar în primul număr de revistă în care numele său nu mai figura în caseta redacțională am publicat un editorial amar, intitulat A reprezenta, subintitulat Spune-mi pe cine reprezinți, ca să-ți spun cine ești. Îmi amintesc, vorba lui Tismăneanu, că și el, și Michael Radu, și Paul Goma, cărora le-am dat să citească editorialul înainte de a-l publica (așa cum am făcut cu toate editorialele mele din AGORA) au fost de acord cu punctul meu de vedere.


În curând, Mihai avea să devină ambasador la ONU (și apoi la Washington), reprezentând o Românie guvernată de Patrulaterul Roșu. Vladimir are dreptate: Mihai ”avea o senină nonșalanță și detesta stridențele.” Totuși, îmi îngădui să cred că nonșalanța cu care s-a delimitat de noi (Eugen Ionescu, Paul Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vladimir Tismăneanu, Michael Radu, Matei Călinescu, Mihnea Berindei și atâția alții), și a glisat spre alianța de guvernământ (PDSR+PRM+PUNR+PSM) a fost un piculeț cam stridentă.


Cel care, în intervenția din 1987 (și nu doar atunci), atacase într-o construcție conceptuală impecabilă apariția unei realități neliniștitoare - statul național-comunist – reprezenta acum în afară o alianță politică internă în care naționalismul vânjos și xenofobia zgomotoasă a partidelor conduse de Corneliu Vadim Tudor și Gheorghe Funar continuau tristele aspirații ale statului național-comunist de dinaintea lui decembrie 1989.


Va fi fost si această stranie întâmplare o ilustrare a “excepționalismului românesc”. În vreme ce restul revoluțiilor din 1989 au fost nesângeroase (negociate – Polonia, Ungaria; ne-negociate, dar neviolente – Germania de Est și Cehoslovacia; lovitură de palat, dar nesângeroasă – Bulgaria), România a avut parte de un decembrie cumplit, sângeros, manipulatat în așa fel, încât pe mine m-a dus cu gândul la ce scria Curzio Malaparte în Coup D'Etat - The Technique of Revolution: “Nu există revoluții; doar tehnici insurecționale [exercitate] asupra puterii.”



Referindu-se la perioada de după revoluțiile din 1989, Juan J. Linz și Alfred Stepan aveau să scrie: ”România a fost singura țară în care un fost înalt oficial comunist a fost nu doar ales ca președinte în primele alegeri libere, dar și reales.”


Ar fi de adăugat că ”excepționalismul românesc” a mers chiar mai departe – România este singura țară din Europa în care dictatura comunistă a fost condamnată sub înaltul patronaj al unui fost colaborator al Securității, brațul cel mai viguros și mai murdar al comunismului românesc. O conferință dedicată perioadei postdecembriste, organizată tot de Vladimir Tismăneanu, ne-ar putea lămuri cum de-a ajuns azi cel mai marcant membru al Comisiei Prezidențiale care a condamnat dictatura comunistă și atrocitățile Securității la concluzia că fostul colaborator al Securității “și-a depășit trecutul”.


Până atunci, nu ne rămâne decât să ne mulțumim cu prezentul, “Waiting For The Past To Happen”...

287 afișări

Postări recente

Afișează-le pe toate

Biță

bottom of page