top of page

A fost ca-n filme

Actualizată în: 14 apr.

Așa se intitulează cartea semnată de Liviu Tofan și Stejărel Olaru recent apărută la Editura OMNIUM. Se citește ca un roman polițist, numai că personajele și acțiunile sunt reale - de la eroul principal Teodor Zamfir (aka "Zaharia"), fost coleg de liceu, prieten și unul dintre colaboratorii Securității însărcinat să mă supravegheze de-aproape. Ce a pus el pe picioare este considerat de autorii cărții drept "cea mai mare afacere a Securității". Posibil să fi fost așa. Invitația autorilor de a scrie un fel de postfață m-a luat oarecum prin surprindere. Am scris textul cu un sentiment ciudat, unul de amărăciune amuzată, căci "Zaharia" ar fi putut lipsi și din identitatea lui Dorel, și din viața mea, dar n-a fost să fie așa.





Nici Ostap Bender, nici Enric Marco – simplu, Dorel


Nu-l mai văzusem de pe vremea liceului. Dintr-o anumită zi, n-a mai apărut la școală. Ne întrebam unde dispăruse. Unii spuneau că se transferase la alt liceu, alții că fusese arestat. Până la urmă, ambele informații s-au dovedit adevărate.


Aud soneria. Când deschid ușa, îl recunosc și nu prea – trecuse aproape un sfert de secol de când îl văzusem ultima oară. Și ce sfert de secol palpitant în viața lui.


Prima suită de imagini care mi-a revenit în minte a fost cea a adolescentului care, într-o zi de luni, a venit în clasă cu o peniță de toc, iar vineri a plecat acasă cu un stilou Kaweco. Se târguise toată săptămâna cu un coleg sau altul: “Îți dau penița asta, îmi dai creionul ăla”; “Îți dau creionul ăsta și o gumă Hardmuth, îmi dai compasul ăla”; “Îți dau compasul ăsta, îmi dai penarul”; “Îți dau penarul ăsta, îmi dai pixul ălă cu patru culori”; “Îți dau pixul ăsta Koh-i-nor cu patru culori, îmi dai stiloul ăla”. Nu furase nimic.


De furat, și încă la scară mare, (vezi episodul radiourilor cu tranzistori Mamaia) s-a apucat ceva mai târziu. Cu noi - prostănacii gata să dăm creionul pe o peniță, compasul pe un creion folosit, pixul cu patru culori pe un penar și pixul cehesc cu patru culori pe un stilou Kaweco – își făcuse de-abia încălzirea în block start-uri.


De ce mă căuta după atât amar de timp? Cum de ce? Aflase prin ce trec și avea o problemă oarecum asemănătoare. Cât de asemănătoare? Vrea să emigreze, căci soția sa este baptistă (sau penticostală) și persecutată înspăimântător – “Nu mai suportăm să ne hăituiască ăștia.” Sora lui, care e deja în America și o duce foarte bine, l-a ajutat să-și ia deja o casă acolo. Uite fotografia. Da – casă cu piscină. Și eu cu ce pot să-l ajut? “Păi, măcar să m-asculți. Să ne vedem cu familiile. Eu, așa, material, nu o duc rău, o să vezi.” Am văzut.


Unele lucruri le-am văzut. Pe unele le-am înțeles (“Treaba lui”, îmi spuneam), pe altele – nu. Pe unii dintre cei care văzuseră mai bine decât mine, i-am contrazis și nu cred că am apucat să le spun tuturor: “Ai avut dreptate!”


Firește, începusem să bănuiesc, dar certitudinile se închegau greu. Și cele înțelese, și cele neînțelese, și cele bănuite, toate au devenit clare, când am avut acces la Dosarul (meu) de Urmărire Informativă - DUI. Dar era prea târziu.


De fapt, ce spun e ușor incorect. Înainte de a avea acces la dosar, într-o după-amiază postdecembristă, Dorel m-a invitat la o plimbare în Parcul Herăstrău. “Uite” - îmi zice după vreo jumătate de oră de plimbare și trăncăneală – “vreau să-ți spun ceva. Înțeleg că oamenii vor începe să aibă acces la dosare. În al tău vei găsi niște chestii legate de mine.” “Adică?” “Ei, le-am făcut și eu niște servicii, că altfel nu m-aș fi descurcat cu afacerile, dar pe tine te-am protejat, nu ți-am făcut niciun rău. Nu le-am spus nimic care să-ți facă rău. Rahaturi, chestii mărunte.”


Una din chestiile mărunte, aveam să aflu din dosar, fusese alertarea Securității că în ziua în care mă voi prezenta la Consulatul american împreună cu fetița, imediat după ce voi păși în clădire, voi cere azil politic. Asta-i spusesem, asta le spune.


Firește, nici vorbă să-i fi spus așa ceva, căci numai la un asemenea scenariu nu mă gândisem - îmi las soția pradă Securității și mă refugiez cu fetița în Consulatul american! Fusese vorba de o întâlnire de rutină în care urma să predau niște acte cerute după depunerea cererii de imigrare - soția mergea încă la lucru, iar copilul n-am dorit să-l las singur acasă. Atât. Dar, dacă unii sunt pricepuți în a face din țânțar armăsar, Dorel avea (și) marele talent de a face din armăsar țânțar, dacă din asta putea câștiga ceva. Și conservarea celor câștigate – în cazul de față, încrederea Securității – era un lucru vital pentru el. Cât privește falsa alarmare a Securității, arestarea mea și a Alexandrei erau în cinismul lui ireductibil un “rahat”, o “chestie măruntă”.

*

Una dintre cele mai neașteptate întrebări pe care mi le-a pus a fost “Băi, băiete (forma de adresare indicând că e tare enervat), spune-mi și mie ce e chestia aia Weltanschauung?”


Încercând să găsesc termenii potriviți în care să-i răspund, mă întrebam „Ce i-a venit?” I-am explicat, după cum m-au ținut puterile. Mi-a tăiat-o scurt: “Rahat. Auzi, nu există decât o filozofie, un singur fel de-a trăi – ăsta.” și a arătat cu degetul spre el însuși. “Dar ce-ți veni cu întrebarea asta?” “Cum ce-mi veni? Când ți-am spus că nu înțeleg chestia asta cu disidența ta, mi-ai zis ‘N-ai cum, e chestie de Weltanschauung’. Am crezut că mă iei la mișto cu cuvinte inventate de tine, așa că m-am mai informat și eu, dar tot n-am înșeles clar.” 


Așadar, Dorel nu mințea declarându-le despre mine autorilor acestei cărți: “Nu i-am înțeles niciodată disidența.”, dar nu știu cât de sincer era adăugând: “Chiar țineam la el.” Să fi fost Dorel și sentimental?

*

De plecarea familiei Zamfir în America nu mai putea fi vorba. De fapt, nu fusese vorba niciodată, căci Dorel avea o părere execrabilă despre țara cu pricina. “Mi-am vândut casa de-acolo și am investit banii aici”, zice. “De ce?”, îl întreb. “Băi, băiete, nu dau nicio șansă Americii. Se prăbușește.”


Gândindu-mă la ce se întâmplă de o bună bucată de vreme în și cu America, mă întreb dacă vorbele lui Dorel fuseseră o simplă gargară, parte din retorica lui obișnuită, sau simțise un puls pe care mulți alții, cu mult mai instruiți și mai versați în chestiuni politico-economice, nu-l detectaseră încă.

*

Liviu Tofan și Stejărel Olaru scriu: “Unii l-au descris drept un geniu. Ezităm totuși să-l numim inteligent pentru că ne e greu să-i asociem o trăsătură de caracter care să rezoneze pozitiv cu inteligența. Părea mai curând un prădător viclean și versat."


Știu și eu ce să zic? Dorel putea nu doar să pară, ci chiar să fie multe lucruri.


Află că un economist, ajuns ministru, îmi este prieten și mă roagă să-i facilitez o întâlnire cu el. Nu e ușor, dar până la urmă reușesc. Îl previn pe economist că Dorel e un personaj complicat, multifațetat. Reacțiile celor doi de după întâlnire:


Dorel: “Omu’ nu e prost, dar n-are nicio șansă.” “De ce?” “Cum, de ce? Ideile lui sunt foarte bune, dar prea avansate pentru sistem. Dacă nu se dă pe brazdă, va pleca.”


Ministrul: “Dorin, tipul e foarte interesant, dar, ai avut dreptate, greu de prins într-o formulă. Îți alunecă printre degete. Nu știu ce este real, ce este teatru, dar are o minte extraordinară. Dacă în România ar exista o sută, două de oameni care să simtă economicul și financiarul cum le simte el, oameni în poziții cheie, de la etajul superior al ierarhiei la nivel local, treburile ar merge mult mai ușor.”


Treburile n-au mers deloc mai ușor. Sistemul a rămas. Ministrul a plecat. Dorel avusese dreptate încă o dată.

*

Putea fi și foarte generos, dar, în mod sigur, nu întotdeauna dezinteresat. Aflu din dactilograma acestui volum că ar fi declarat că m-ar fi ajutat cu bani. Nici vorbă de așa ceva. E drept, cum multe lucruri nu se găseau în magazine, iar eu aveam un copil mic, Dorel ne procura, din când în când, carne, brânză, unt, mezeluri etc. la prețuri convenabile. Și tot drept este că, uneori, spunea: “Lasă, nu-mi da banii acum, că-s prea puțini. Îmi dai data viitoare și pentru azi.” Și data viitoare chiar așa se întâmpla.


La Tezaal (excelentul său restaurant-club) începusem să mă duc mai rar, din două motive. Primul – nu voia să-mi ia bani sau îmi lua foarte puțini. Al doilea – dacă știa că un client îmi este prieten, fie nu-i lua bani, fie îi lua foarte puțini. Era, probabil, parte din efortul lui de-ași spăla păcatul că mă supraveghea și turna.


Aveam să aflu că, după decembrie 1989, se lăuda că sponsorizează tot felul de acțiuni, cum ar fi cele ale Alianței Civice, fiindcă îi cunoscuse la mine pe Nicolae Manolescu și pe alții. Dacă este adevărat – și cred că este -, probabil, intra și asta tot felul lui de a-și plăti păcate. Sau, poate sponsoriza pentru a trage cu urechea la ce se discută și de a transmite mai departe. A doua variantă mi se pare mai puțin probabilă, fiindcă, după 1990, relațiile lui cu oameni ai fostei Securități rămași încă la anumite butoane – unele legale, altele nu – cred că s-au “estompat” substanțial. Rolul lui intrase – ușor, dar sigur – în irelevanță. Mărturisea că refuzase anumite “misiuni”, dar în cazul lui, granițele între adevăr și minciună au fost întotdeauna foarte fluide.

*

M-am întâlnit ultima oară cu el când, aflând că sunt în București, a obținut numărul meu de telefon de la mama mea. M-a sunat, i-am spus că nu mai avem ce discuta, dar, cu talentul său de escroc sentimental, mi-a răspuns că fostul nostru diriginte din liceu, profesorul de matematică Ion Ilie, vrea neapărat să mă vadă.


Ne-am întâlnit în trei. Revederea cu profesorul mi-a făcut bine, întâlnirea în trei – nu. Domnul Ilie habar nu avea cu ce se ocupase Dorel înainte de ‘89 și repeta: “Cât de mult mă bucur să vă văd împreună, cum erați în școală.” Am aflat că Dorel îl ajuta pe bătrânul, văduvul profesor cu mâncare, medicamente, dusul cu mașina la doctor etc. Continua să-și spele păcatele prin acte de filantropie și să-și construiască încă o identitate paralelă. 


Când am vorbit ultima oară cu el, eu am fost cel care a telefonat. Ajunsesem în București și prima știre pe care am văzut-o anunțată de un canal de televiziune fusese cea despre accidentul de motocicletă în care murise ginerele lui – nepot al lui Paul Niculescu-Mizil. Veneau spre București de la o petrecere de Paște. Soția, însărcinată, era în mașină. Soțul, motociclist pasionat, în fața mașinii. Soția și-a văzut soțul derapând, intrând într-un parapet de beton etc. Teribil. Impresionat de tragedie, l-am sunat pe Dorel să-i spun că-mi pare rău. Răceala lui m-a împietrit, chiar dacă știam cât de cinic putea să fie uneori. N-a spus decât: “A fost un tâmpit, a murit ca un tâmpit.“ Am bâiguit ceva despre fata lui, Codruța. “Se descurcă ea...” Și, iată, a avut dreptate.

*

Ostap Bender nu știa să joace șah, dar fascina audiența cu poveștile sale despre Capablanca, Lasker sau Grigoriev. Devenise o “autoritate’’ a mișcării e2-e4.


Dorel juca rareori șah, dar la șahul din domeniul său de activitate a dovedit întotdeauna că era cu trei, patru mișcări și înaintea adversarilor, și înaintea aliaților. Dacă nu erai atent, dacă te duceai după un pahar de apă, de pe tabla de șah dispăreau câteva piese ale tale sau, în cel mai bun caz, era repoziționate cât să-i creeze lui un avantaj decisiv. Prefera jocul de table. Cea mai benignă trișerie era când, nemulțumit de ce arătau zarurile, spunea “Asta nu contează. Le arunc încă o dată.” “De ce ?” “Păi, n-ai văzut ? Mi-au scăpat din mână.” Și Dorel a fost întotdeauna atent să nu-i scape ceva din mână. Diferența între el și Ostap Bender a fost că, în vreme ce ultimul era un personaj fictiv, Dorel era unul real, în carne și oase, dar care se putea autoficționaliza după cum cerea situația.


Spre deosebire de Ostap Bender, Enric Marco, personajul din romanul-documentar al lui Javier Cercas “Impostorul’’, a fost un personaj real. Cercas consideră că Marco suferise de același sindrom care-l atinsese pe Don Quijote – nemulțumit de propria identitate, s-a aruncat în cucerirea alteia, o identitate eroică. Și asta fără să facă vreun rău cuiva, gândea Marco. La o asemenea aventură va fi visat și Dorel, dar  n-a reușit.


Aflu că Dorel declara că și-a dorit întotdeauna să fie “în rând cu lumea.’’  Probabil. Dar o lume în care să nu stai la rând, să treci pe lângă rând și să ajungi cât mai în față. Nu știu nici dacă Javier Cercas are dreptate, nici dacă Dorel era sincer în declarația sa. Știu însă sigur altceva – că Javier Cercas are dreptate considerând că Spania – și cea din timpul Războiului Civil, și cea de după – l-a ajutat pe Marco să-și îndeplinească visul, iar România (și cea predecembristă, și, în bună măsură, cea postdecembristă) a fost mediul ideal pentru ca Dorel să nu fie doar în rând cu lumea, ci mult deasupra ei - acces într-o zonă aproape ireală. De-acolo, va fi crezut și el că nu făcuse niciun rău, nimănui. Era vorba doar de destinul său de super-erou.


Trei excelenți psihologi – Bender, Marco și Dorel. Cel dintâi – personaj fictiv. Cel de-al doilea – personaj real. Dorel, citez dintr-un cântec al lui Kris Kristofferson:  ...a walkin' contradiction,/ partly truth and partly fiction.”

*

O altă maladie care l-a atins pe Dorel a fost convingerea că are o conexiune directă cu divinitatea, că e un fel de pod între lumea din jurul său – adică, pe puțin, toată România - și Cer. “Sunt un hibrid... praf de stele.”; “Discuția asta cu mine ajunge la Cer. După ce stați de vorbă cu mine veți conștientiza show-ul trăirii.“, le declara el autorilor acestei cărți. Oh, de câte ori am auzit aceste discursuri! Cât era teatru și cât era nebunie, greu de spus, dar, dacă nu greșesc, psihiatria consideră că oamenii care simulează mult prea multă vreme nebunia sfârșesc prin a înnebuni cu adevărat.”





Doamna Irina-Margareta Nistor crede că unul dintre motivele pentru care lui Dorel i-a displăcut filmul Chuck Norris vs. Communism a fost că nu i-a plăcut actorul Dan Chiorean, fiindcă și-ar fi dorit, probabil, ca rolul să fi fost jucat de un Alain Delon.


Cred că doamna Nistor se înșală. În mintea lui Dorel, într-un asemenea film, el ar fi trebuit să fie și producătorul, și scenaristul, și regizorul, și interpretul rolului principal, și inginerul de sunet, și machiorul, și cascadorul, și distribuitorul filmului, și criticul de film.

*

Citind dactilograma acestui volum, aflu că Dorel a murit în anul 2021, răpus de Covid. Dacă aș fi rămas în România, ar fi cerut, oare, ca după moartea sa să mi se trimită un curier cu un mesaj similar celui ce însoțea buchetul de flori trimis doamnei Nistor (“Domnișoară Irina, Dorel a zis: ’după ce mor, te duci la domnișoara Irina și îi duci cel mai frumos buchet de flori, pentru că nu m-am purtat întotdeauna bine cu ea’ ”.  ), sau ar fi cerut să mi se trimită o Notă de Plată pentru tot binele pe care era convins că mi l-a făcut?


Cu Dorel nu puteai să știi niciodată, nici ce îți dă, nici ce îți ia. Motivele datului, ca și cele ale luatului au constituit o rețetă pe care nu i-a împărtășit-o nimănui.

Postări recente

Afișează-le pe toate

Comentários


bottom of page