Tandrul Paul

Martie 1992. Am vești foarte proaste de la doctori. Unul dintre ei, om cu un umor foarte special, îmi spune că, după cum arată analizele, sunt deja mort. "Monicii" află că am probleme și mă sună. A doua zi, 11 martie, Paul îmi trimite o scrisoare - reacție la ce aflase de la Monica Lovinescu.


Mă încurajează, îmi amintește că ei sunt prietenii mei și pot conta pe ei, dar îmi spune că e o prostie să cred că trebuie să trăiesc pentru prieteni: " - nu, domnule: trăiești pentru mama ta, pentru copilul tău, pentru soția ta (azi-mâine, pentru nepoți!) - dar sigur trăiești alături de prietenii tăi."


Noi, prietenii, îmi scrie Paul, suntem "ca un lanț", "ne ținem strâns de mâini", "păi dacă lasă unul, că are el o treabă, nu se duce lanțul dracului?", "așa că fii rezonabil: ține-te, domnule." Ce era să fac? M-am ținut. Destulă vreme.


Dar cheful de a construi reviste în limba română îl pierdusem definitiv. Întâmplări de toate felurile îmi măcinaseră dorința de a continua. Ștefan Baciu își înceta colaborarea la AGORA și mă ruga să-i returnez ultimele pagini trimise -- corespondență inedită cu Tudor Arghezi -- fiindcă publicasem un ciclu de poezii al Ninei Cassian, pe care Baciu o disprețuia profund - "o poetă proletcultistă" care "a cântat Canalul". La rândul ei, Nina i se plângea lui Matei Călinescu că nu o mai iubesc ca altădată, ba chiar aș urî-o "de moarte."


Ceva era amuzant în toată această poveste întristătoare - într-un interviu luat prietenei mele Nina Cassian pe la mijlocul anilor '70, în seria "Biografia debuturilor, Nina mărturisea că primul poet pe care l-a invidiat era "Un brașovean care stătea la câteva case de mine. Avea ochelari cu multe, foarte multe dioptrii, îi apăruse o carte, era mai mare ca mine cu niște ani și mi se părea că era cel mai fericit poet tânăr."


Numele poetului foarte fericit era Ștefan Baciu, dar sub dictatura comunistă numele "transfugilor" nu puteau fi pomenite în publicațiile din România.


După căderea dictaturii comuniste, prea mulți dintre noi am fi dorit ca numele unor autori să nu mai fie pomenite vreodată, semn că devenisem, fără să realizăm, produse ale dictaturii pe care o urâsem. Și, când conduci o revistă în limba română, ciclurile acestor reacții te macină al dracului de tare.


150 afișări

Postări recente

Afișează-le pe toate