Străinul

Cunosc o țară în care, mai întotdeauna, străinul e de vină pentru necazurile ei. O țară care crede că neamțul n-are umor, franțuzul e cam nespălat, americanul – un tolomac, englezul – spion, italianul – un tranca-fleanca, canadianul se dă toată ziua cu târtița pe gheață ș.a.m.d. Totuși, țării de care vorbesc îi merge mai prost decât le merge proștilor de dinainte.

Cunosc o țară în care, deseori, după ce un guvern arestează guvernul anterior și, preventiv, chiar și cele două guverne viitoare sub acuzația de trădare națională, ei, țării, tot rău îi merge. Așa se naște și este întreținut, de la arestat la gardian, singurul, creștinescul consens național la care ajunge mereu țara de care vorbesc: Străinul e de vină!

Cunosc o țară în care, de la vlădică la opincă, de la academician la analfabet, se întinde un soi de stepă contagioasă – teama de colonizare. Văzând ce bine-i merge țării de care vorbesc, australienii o toacă mărunt pentru cangurii lor, eschimoșii o parcelează în igluuri pentru moștenitorii lor, iar marțienii îi fură luna de pe cerul gurii.

Cunosc o țară care își reînoiește, de trei ori pe săptămână, brevetul de Inventator Zonal al Democrației și de fiecare dată când se află între două dictaturi nu își numără populația în locuitori, ci în martiri, de te întrebi ce a fost în capul martirilor care i-au martirizat pe ceilalți martiri; chiar nu crește în țara aceea nici o coadă de topor?

Desen - ⒸDION

Cunosc o țară care -- spre deosebire de altele, care n-au niciuna -- are două stele polare și pentru asta străinul și agenții săi sângeroși -- “uzurpatori ai axiologiei identitare” – nu vor să se lase până când măcar una dintre strălucitoarele stele polare nu va fi transformată într-"o instituție dezamorsată axiologic și identitar.”

Cunosc o țară care e mai tot timpul de nerecunoscut – ba axiolog, ba identitar -- și pentru asta, vezi bine, străinul și agenții săi sunt vinovați, drept pentru care una dintre stelele ei polare, revenită din somnul axiologic-identitar se gândește, prin vocile ei purificatoare, să ceară ca la poarta parlamentului să fie arborați numai prapuri bisericești.

Cunosc o țară în care se aude din nou strigătul patriotic: ”Noi nu ne vindem țara! Noi o distrugem!”

(Există oare vreun motiv pentru care am hotărât să reiau acest text publicat în urmă cu șase ani?)