.png)
Sub titlul Marea zonă, publicam în 2005 un text în trei părți dedicat volumului Open Lands – Travels Through Russia’s Once Forbiden Places, carte semnată de Mark Taplin, diplomat american (AICI) aflat în acei ani la București în calitate de Chargé d'affaires și Deputy Chief of Mission. Taplin cunoaște foarte bine România încă din copilărie/adolescență, căci tatăl său, și el diplomat american, a lucrat la București unde a fost de față când ambasadorul american William Crawford i-a prezentat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej scrisorile de acreditare în 1964 (AICI). Și soția domnului Mark Taplin, doamna Kathleen Ann Kavalek, a lucrat în cadrul ambasadei Statelor Unite din București.
În curând, România ar putea avea șansa să se reîntâlnească cu cei doi distinși diplomați americani, căci doamna Kavalek a fost nominalizată de președintele Joe Biden pentru funcția de ambasador în România. Într-un moment foarte important atât pentru situația din zonă, cât și pentru consolidarea parteneriatului strategic între Washington și București, nominalizarea unui diplomat cu experiența doamnei Kavalek (AICI, AICI) este de foarte bun augur.
Reiau mai jos textul despre cartea lui Mark Taplin, apărută și în traducere românească la Editura Nemira (2006) sub titlul Imperiul deschis, cu speranța că investiția de maturitate diplomatică la care s-a decis Casa Albă va fi benefică pentru ambele părți.
Românii nu trebuie să uite că un ambasador american în România reprezintă interesele Statelor Unite, nu interesele României, așa cum un ambasador al României la Washington reprezintă interesele României, nu interesele Statelor Unite. Un parteneriat strategic eficient și echitabil se clădește numai pe interese comune și respect reciproc. În acest moment, Bucureștiul și Washingtonul au șansa și potențialul diplomatic de a consolida un parteneriat care să se ridice deasupra impasurilor și neghiobiilor interne cu care se confruntă, din plin, ambele țări.
Nu va fi nepărat ușor. Nicolae Titulescu, citat în 2019 și de președintele Klaus Iohannis, avea dreptate cerând "Dați-mi o bună politică internă, ca să pot face o bună politică externă", căci fără o bună politică internă, credibilitatea unei capitale politice și a politicii sale externe se plasează sub un mare semn de întrebare.
La București, draftul pachetului de legi privind Securitatea Națională, scăpat pe piață, poate sugera că Serviciile își scriu singure legile care ar urma să le stabilească regimul de funcționare și asta cu ajutorul Palatului Cotroceni. Dacă așa stau lucrurile, consternarea este îndreptățită. Ar fi un pas mai mult decât greșit și el poate deteriora substanțial imaginea mandatelor președintelui Klaus Iohannis. Acest semnal de alarmă (AICI) explică limpede natura antidemocratică a unui asemenea angrenaj pseudo legislativ și de ce un asemenea pas reprezintă un periculos "proces de cedare a spațiului democratic către instituții de forță, necontrolate civil."
La Washington, tentativa - deocamdată eșuată - a președintelui Joe Biden de a înființa o structură amintind de orwellianul Minister al Adevărului dovedește, o dată în plus, că actuala administrație nu este doar de o incompetență crasă, ci și prizoniera unui extremism de mare agresivitate.
O axă Washington-București, cu un pol proptit într-un Minister al Adevărului și cu celălalt oferind Serviciilor un statut care face din fosta Securitate un copil oropsit de părinții ei, n-ar oferi o imagine a unei lumi cu mult mai bune decât cea asigurată de autoritarismul despotic la care își supune Vladimir Putin concetățenii, mai ales pe cei care nu-i împărtășesc opțiunile.
Cartea lui Mark Taplin continuă să fie un foarte util memento despre rezultatele nefaste ale derapajelor ce rămân prea multă vreme necontrolate și neamendate.
Pagini de memorii și sute de anecdote tip Radio Erevan au imortalizat dificultățile de a călători în fosta Uniune Sovietică. Restricțiile impuse de Kremlin via KGB au fost deseori atât de aberante, încat la un moment dat Occidentul s-a văzut obligat să recurgă la gesturi de tristă reciprocitate. Sastisit să vadă Moscova (și multi dintre aliații ei est-europeni) stabilind reguli draconice, la un moment dat, Washingtonul a răspuns cu o monedă despre care a fost greu de înțeles dacă era numai una punitivă ori implica și o doză substanțială de persiflare. Dacă orașe ca Washingtonul și San Francisco au rămas "orașe deschise", adică puteau fi vizitate de turiști sovietici, Los Angeles și St. Louis erau "orașe închise". În plus, Departamentul de Stat american a declarat Disneyland și Disneyworld locuri inaccesibile turiștilor sovietici și est-europeni!
În 1992, Moscova și Washingtonul semnau un acord numit "Open Lands" – Teritorii deschise. Dreptul la liberă circulație de-a lungul și de-a latul celor două țări stipulat de acest acord demantela, cel puțin pe hârtie, încă una dintre barierele reziduale ale Razboiului rece. Un diplomat american, care în august 1984 se lovise la Moscova de toate inepțiile secretomaniei sovietice, se hotara în acel 1992 să se reîntoarcă la fața locului. Așa s-a născut Open Lands – Travels Through Russia’s Once Forbiden Places (Teritorii deschise – Calatorii prin locurile candva interzise ale Rusiei), cartea lui Mark Taplin. Despre ea, publicații ca The Economist, Newsday, Washington Times și chiar Moscow Times au menționat că depășește cu mult condiția unei cărți de călătorii.
Apărută mai întâi în 1997, în Statele Unite, la Steerforth Press, Open Lands era tipărită doi ani mai târziu și în Marea Britanie de Canongate Books Ltd. Autorul pornește de la un punct uitat de mulți, și anume că Rusia nu a fost niciodată o țară în care călătoritul să fi fost o treabă ușoară pentru străini. Taplin ne reamintește că până și sub Petru cel Mare, țarul care a încercat să modifice din temelii perspectiva rușilor față de occidentali, "rezidenții străini erau obligați să locuiască doar în Cartierul german, cartier numit astfel", notează cu umor Taplin, "pentru că în Rusia, pe acele timpuri, toți europenii erau considerați germani". Idila temperată între eforturile inițiate de țarul luminat și Occidentul spre care se hotărâse să deschidă ferestrele supusilor săi avea să aibă un sfârșit pe care Taplin îl marchează cu exactitate: "Când, în secolul al XIX-lea, confruntarea între absolutismul țarist și idealurile politice occidentale a izbucnit în mod public, supravegherea vizitatorilor de către Poliție a devenit normă".
Revoluția bolșevică avea să aducă în primii ei ani și o politică a ușilor deschise. Una, firește, total aservită intereselor propagandei. Dacă te arătai înțelegător față de cauza bolșevică (celebra categorie de oameni numiți "fellow travelers"), orb la crimele noii orânduiri, puteai călători ici și colo sub o supraveghere cât de cât discretă. Dacă nu, reamintește Taplin cu dreptate, "străinii călătoreau în grupuri mici, participând la tururi bine orchestrate ale barajelor, fabricilor și spitalelor".
Nebunia la care au ridicat Stalin și ciracii săi secretomania sovietică nu a suferit vreo remisie serioasă nici măcar în timpul unora dintre liderii mai ponderați care i-au urmat cumplitului georgian. În 1992, Mark Taplin s-a decis nu atât să verifice cum respecta Moscova acordul Teritorii deschise, ci să vadă ce se afla în câteva dintre locurile pe care Rusia le-a ascuns cu tărie ochiului străin vreme mai lungă decât o dictatură. De altfel, autorul își pune cartea sub un motto din Gogol: "Rusia! O, ce strălucitoare, minunată infinitate de spațiu despre care lumea nu știe nimic!".
A vizita toate locurile cândva inaccesibile călătorului străin în fostul imperiu comunist este un pariu greu de câștigat, căci, așa cum notează și Mark Taplin, prin Marea zonă prizonierii acelei dictaturi bestiale înțelegeau chiar întreaga Uniune Sovietica. Tot ce poți face este să nu omiți din itinerariu locuri de prim interes. Mark Taplin și-a ales cu precizie obiectivele – Velikiy Ustyug, Vorkuta, Arhanghelesk și Solovki, Kabardino-Balkaria, Tuva, Kamciatka și Vladivostok. Fiecare din zonele vizitate prinde contur în pagină nu doar grație informației, dar și datorită unui remarcabil talent de narator.
Pentru fiecare din locurile vizitate, Taplin folosește destine, istorii colective și personale cu mare forță de impact. Umorul și gravitatea, atenția pentru detaliu și capacitatea de a nu pierde din vedere întregul, interesul major pentru diferențele culturale și ințelegerea factorilor istorici și politici dau greutate paginii. The Economist are dreptate: "Teritorii deschise este (o carte) înțeleaptă și tandră și, în mod inevitabil, de o tristețe zdrobitoare. Prin felul în care acumuleaza detaliul, ea transmite mai bine decât orice altă lucrare recentă aspectul cel mai terifiant al Rusiei moderne: hidoșenia distrugatoare de suflet, condiție la care, timp de 75 de ani, vandalismul planificat la centru a reușit să reducă peisajul și tot ce cuprinde el".
Pitirim Sorokin, primul profesor de sociologie (1930) al celebrei Universități Harvard, nu e nimeni altul decât fostul revoluționar de stânga care servise în guvernul Kerensky, răsturnat în octombrie 1917 de bolșevici. Povestea tânărului universitar din Sankt Petersburg este exemplară pentru condițiile în care atâți alți idealiști aveau să se convingă de natura bestială a doctrinei abia îmbrațișate. Aflat în spatele gratiilor și așteptând să fie împușcat ori ascunzându-se în pădure de haitașii poliției secrete, Sorokin ajunge la concluzii premonitorii în legătură cu timpul ce va trebui să treacă până când victimele experimentului comunist vor înțelege mecanismele ororii căreia i-au căzut victime.
O fotografie a lui Efim Kasketin, șeful teribilului lagăr Vorkuta, inspiră și azi teamă. "Ochii săi", scrie Taplin, "erau la fel de înspăimântători ca ai unui tigru; o jumătate de secol mai târziu, ei se năpustesc la tine din această fotografie cu intensitatea sulfului." Kasketin a transformat Vorkuta într-un abator uman în care mii de deținuți erau împușcați în spate și în cap, erau dezbrăcați și prădați de tot ce mai aveau asupra lor.
La numai 22 de ani, o studentă din Saratov este arestată și trimisă la Vorkuta. Încă exuberantă, povestește incontinuu despre părinții ei. Într-o zi, primește o scrisoare de la tatăl ei: "Am aflat de curând că ești cu adevărat un dușman al poporului, unul din acei care se amestecă și stă în cale. Nu pot să-mi iert că nu am descoperit asta încă de când erai un copil. Dupa toate cele pe care le-am aflat acum, nu poți să te mai aștepți la scrisori ori la vreun sprijin din parte-mi. P. Ivanov". Urmarea? A doua zi, fata s-a spânzurat.
Pe paginile unui atlas al căilor ferate, Arsenii Roginsky, fost deținut politic la mijlocul anilor ’80, îi indica lui Taplin locul fiecărui lagăr dintre Kotlas și Vorkuta. Îi desenează chiar și celebrul "vagon al lui Stolypin", în care a avut parte să călătorească și Andrei Siniavski după procesul său din 1965. În varianta românească a terorii comuniste, el va fi fost cunoscutul "bou vagon".
Cărați mii de kilometri în condiții atroce, deținuților politici ai glorioasei Uniuni Sovietice li se dădea de înțeles că fuseseră degradați la condiția de animal. Era primul pas către moartea fizică. O moarte ce avea să vină ca o izbăvire pentru atâtea zeci de milioane de oameni, cu nimic mai vinovați decât inocenții dați pradă lagărelor naziste.
Răspunsurile la întrebarea "Ce şi cât s-a schimbat din august 1984 până acum?", adica până în acel 1992 când Mark Taplin se reîntoarce in Rusia, nu mai pot fi astazi, în 2005, surprinzatoare. Mai mult, bănuiesc că pentru autorul acestei cărţi surprizele au fost puţine chiar şi în acel 1992, căci Taplin cunoaşte foarte bine cât de lent se deblochează mecanismele politice şi sociale într-un colos de talia Rusiei, după lungi decenii de status quo. Mai interesant va fi fost pentru el să vadă ce se întâmplă la nivel individual. Şi a cam vazut.
La nivelul sistemului, în ianuarie 1985 calatoria lui Taplin şi a colegului său, Stephen, începea la Murmansk cu o clasică înscenare KGB. Dacă ar fi făcut eroarea să se aplece şi să dea ajutor unui "amărât", chipurile beat turtă şi zăcând în zăpadă, celor doi americani li s-ar fi adus o acuzaţie aflată undeva între şantajare, răpire ori molestare a unui cetăţean sovietic.
În 1992, în Kamciatka, Taplin este reţinut sub acuzaţia de a se afla într-un loc interzis cetăţenilor străini. Invocarea acordului Teritorii deschise între Rusia şi Statele Unite nu face decât să declanşeze furia miliţienilor şi a lucrătorilor poliţiei secrete. De fapt, tot ce vor ei este să scoată de la american 2.000 de ruble. Refuzul călătorului îi scoate din pepeni. Călăuza, Leonid, încearcă să intermedieze condiţiile târgului. Siderat de încăpăţânarea turistului de a se considera nevinovat, Leonid îi spune lui Taplin: "Ce altceva te aştepţi de la aceşti indivizi? Sunt la fel ca întotdeauna?". O remarcă atât de des auzită pretutindeni în "ţările aflate în tranziţie"...
Cândva, Feodor a lucrat în marina sovietică. Acum este businessman şi călătoreşte cu partenerul său de afaceri, Victor. E interesat de preţul apartamentelor în Manhatan, de cel al echipamentelor electronice şi ştie foarte bine ce şi cum se vinde în Singapore ori Dubai. Pe când era membru al echipajului de pe temutul Petropavlovsk, crucişătorul a ancorat în rada portului San Diego. În vreme ce de pe puntea vaselor americane venea miros de ouă cu şuncă, cafea şi fructe proaspete, Feodor deschidea conservă după conservă. Într-o zi, i-a revenit una de carne de vacă fabricata în 1935! La întrebarea lui Taplin ce gust avea, Feodor răspunde iritat: "Avea exact gustul pe care poţi să ţi-l imaginezi". Mândria lui Feodor a fost lezată de această întrebare, aşa că se simte obligat să-i comunice lui Taplin că vechiul crucişător Petropavlovsk ar fi putut scufunda orice vas al marinei americane.
Promiscuitatea în care trăiesc prea mulţi din oamenii locurilor vizitate în 1992 de Taplin îl ia oarecum prin surprindere pe autor. Oamenii se lasă foarte greu priviţi, scrutaţi cu atenţie. Ei se ascund în spatele unui slogan ce străbate Rusia ca un guturai – teper, u nas vsyo, azi avem de toate. Numai că, atunci când această minciună nu mai poate ţine nici de foame, nici de cald, când nu te mai ocroteşte de gândul sinuciderii, guturaiul cu pricina se transformă într-un fel de tuse măgărească. În Rusia pare să existe un singur vinovat pentru toate necazurile postcomuniste: "E aşa-zisa voastră democraţie”, răspunde Nikolaenko. “Democraţia este chepukha. E lipsă de sens. Poate că ce numiti voi democraţie merge în ţara ta, dar aici ea nu e decât o scuză pentru cei lacomi de a deveni bogaţi pe spatele poporului”.
Discursul lui Nikolaenko din 1992 mă trimite cu multe decenii în urmă, când Cominternul întâmpina, cu covor roşu, prima delegaţie a noului guvern comunist din Tannu Tuva. Membrii delegaţiei, îmbrăcaţi cu cojoace de oaie şi purtând pe cap căciuli ţepene, erau cu toţi al doilea, al treilea sau al patrulea frate în familie. Tuvanii comunişti îşi exprimau în acest fel revolta faţă de tradiţia după care primul născut moştenea totul. Marxismul le arătase, în sfârşit, drumul spre izbăvire: puşcăriile comuniste tuvane duduiau de primi-născuţi.
Închid Teritorii deschise şi mă întreb cum ar arăta mâine o carte despre Romania de azi semnată de Mark Taplin.
(Jurnalul Național - 8 iulie 2005;15 iulie 2005; 22 iulie 2005)