top of page

Prolog

Actualizată în: 18 apr. 2022

Prima oară mi-a vorbit despre el Sașa Pană, care, în 1968, îmi oferea cu generozitate accesul la fabuloasa lui bibliotecă, grație intervenției fiului său, Vladimir, pe atunci redactor la revista Albina condusă de Ion Bănuță.


Pregăteam lucrarea de licență, Urmuz și avangarda europeană, și nu exista sursă mai bună pentru istoria avangardei românești decât colecțiile celui care, împreună cu Moldov, condusese revista unu. Timpul pe care mi l-a oferit atunci Sașa Pană, răspunsurile detaliate la întrebările mele, cărțile pe care mi le-a împrumutat m-au ajutat enorm. După ce a citit lucrarea, criticul și istoricul literar Eugen Simion, coordonatorul ei științific, mi-a spus: „Numai tu puteai să scrii atâtea pagini despre opera de 27 de pagini a lui Urmuz.”


Nu aveam cum să bănuiesc pe atunci că peste șase-șapte ani aveam să-l cunosc pe Ion Sofia Manolescu, aka Dom’ Sofica, poetul care debutase în 1936, la îndemnul tandemului avangardist Sașa Pană-Max Blecher, cu volumul Odihnă neagră, cu atât mai puțin că voi fi nevoit să părăsesc România și că una din ultimele cărți pe care aveam să le primesc cadou va fi semnată de Dom’ Sofica.


Anul era 1984, unul din cei mai negri din viața mea românească. Din puzderia de prieteni, puțini mai aveau curajul să mă caute, să mă întâlnească, să-mi vorbească. Sună telefonul și aud: „Dom’ Dorin, sunt jos. Pot să urc la dumneavoastră?” Am ezitat o clipă, știam că și intrarea blocului, și telefonul erau „monitorizate”. Dom’ Sofica suna de la o cabină telefonică. A înțeles ezitarea mea și a ținut s-o spulbere rapid: „Știu ce vreți să ziceți, dar pe mine nu mă interesează. Mie n-au ce să-mi mai facă. Pot să urc?” „Urcați, Dom’ Sofica.”


Într-un fel avea dreptate – fusese deja un scriitor interzis, mai bine de un deceniu. Venise să-mi dăruiască o carte ce-i apăruse recent – Ultima pălărie. Am scos din bibliotecă volumul său din 1975, Între mine omul și voi cartofii, de fapt, cel puțin în ochii mei, un lung poem împărțit în 23 de secvențe, începând cu un Prolog și terminând cu Un epilog ca o amintire supremă. O carte pe care, cam plictisită, critica literară, „explicând-o”, punea prea apăsat accentul pe profesia de agronom a autorului; cartea avea și un mesaj care trecea de importanța popularei plante erbacee. Un mesaj pe care prietenul poetului, marele grafician Eugen Drăguțescu, refugiat la Roma, l-a înțeles exact.


Întrebării mele "Cum de ați ales drept titlu - Ultima pălărie?", Dom' Sofica mi-a răspuns cam așa: „Am împlint 75 de ani. La vârsta asta, sfârșitul este după colțul casei. Altă pălărie nu mai apuc să-mi cumpăr. Ce titlu mai potrivit puteam să găsesc?”

Desen - ©Ion Barbu

Aveam 39 de ani și ultima pălărie mi se părea foarte departe. Copilul meu avea doar 8 ani. Anul acesta va împlini 46 de ani. Eu voi împlini 77 de ani, așa că nu pot găsi un titlu mai bun pentru acest blog decât cel împrumutat de la Dom’ Sofica. Numai că blogul acesta nu va fi un dialog între mine, omul, și careva cartofi. Va fi un dialog între mine și eu însumi. De aici și lipsa comentariilor.


Vine o vreme când sfârșitul se simte mai apăsat. Stă ascuns după colțul casei. Vine o vreme când multe ți se întâmplă pentru ultima oară. Inclusiv viața. Dom’ Sofica, evocat cândva cu tandrețe și umor de Nicolae Prelipceanu, a scris, pe la sfârșitul anilor '30, o poezie care cuprindea și versurile: „A murit poetul Călinescu,/ Mâine o să moară Manolescu,/ Poimâine un altul o să moară./ Ce frumoasă viaţă literară!”


Actorii pleacă, viața literară rămâne. Și poate că e frumoasă, tocmai pentru că distribuțiile se schimbă.

Postări recente

Afișează-le pe toate

iunie 1973

댓글


댓글 작성이 차단되었습니다.
bottom of page