top of page

Pocuția Mare

Actualizată în: 18 feb. 2023

Toată viața i-a spus „Fetițo”, numai când se supăra pe ea îi spunea pe nume. Oricum, toată lumea îi spunea Lința, Țața Lința, fiindcă pe numele adevărat, Alexandra, n-avea nimeni răbdare să-i spună.


În seara aceea, după ce și-a făcut rugăciunea, bunicul s-a suit în pat și i-a spus bunicii: „Fetițo, în noaptea asta mă duc.” Și dus a fost. În somn. Se ținuse de cuvânt până-n ultima clipă. Mergea spre sută și ce trăise până atunci îi fusese de-ajuns.


După ce bunicul s-a dus, bunica așeza în fiecare seară pe perna lui cămașa de noapte a bunicului. Era lucrată de ea, din bumbac subțire și borangic. Gulerul era întreg din borangic, ca să fie moale. Dimineața o netezea șoptind: „Tache, azi o să fie o zi frumoasă.” Câteodată, chiar era. Și atunci bunica stătea ore întregi pe treptele prispei privind în gol.


Mă întrebam adesea cum se vedea lumea prin ochii ei mâncați de cataractă și dacă zărea cumva umbra bunicului căruia îi adresa tot felul de întrebări la care nu primea vreun răspuns, dovadă că în fiecare zi îl întreba cam aceleași lucruri: „Ți-e foame, Tache? Să-ți încălzesc mâncarea? Ți-e sete? Să-ți aduc o cană cu apă?”


N-o descuraja tăcerea lui. Bănuia că bunicul voia să se gândească bine, înainte de a-i da un răspuns. Ce rost avea să-i spună „Da, încălzește-mi mâncarea”, când nu-i mai era foame de multă vreme. De ce i-ar fi răspuns "Da, fetițo, adu-mi niște apă.", când nici sete nu-i mai era de-atâta timp. Ca să nu mai spun că, și înainte de a se duce, bunicul vorbea foarte puțin. Prefera să-i asculte pe alții vorbind și, din când în când, dădea din cap, fără a lăsa să se înțeleagă ce crede despre cele la care asculta. Rareori adăuga un "Așa o fi..." Vorba asta putea să însemne și "Fugi d-aci...", și "Ai dreptate..." , și multe altele.


După ce s-a dus, am găsit niște caiete de școală, nefolosite de mine, în care făcuse tot felul de însemnări. Pe unele am reușit să le descifrez, pe altele, nu. Câteva pagini se refereau la un subiect cu totul neașteptat pentru mine, dar care, aveam să înțeleg, îl frământa intens. Mai erau și o grămadă de note lăsate bunicului de domnul învățător Nicolescu, înainte de a se prăpădi. I-am recunoscut ușor scrisul, căci nu uiasem niciodată lecțiile lui de caligrafie, scrisul său impecabil de pe tabla neagră a clasei. Totul era pus sub o întrebare „De ce Mare?”


Mi-a luat ceva vreme până am înțeles că domnul învățător se întreba de ce un loc de lume precum Pocuția era numită, ici și colo, Pocuția Mare sau Pocutia Majoris. Nu-mi era clar unde întâlnise domnul Nicolescu denumirea cu pricina, fiindcă eu nu dădusem peste ea niciodată. Câteva dintre note m-au făcut să înțeleg cu ce rezona pentru el numele acelui loc de lume – “puțin”, „puțintel”, „mic”, „micuț”.


Alte însemnări ale domnului învățător erau de felul "Ursa Minoris. Genitiv: Ursae Minoris. Abreviere: UMi. Noi îi spunem Carul Mic." "Ursa Majoris. Genitiv: Ursae Majoris. Abreviere - UMa. Noi îi spunem Carul Mare." "Care Pocutia Majoris? Cum adică, Pocuția Mare?"


Răsfoind însemnările, mi-am amintit că domnul învățător Nicolescu avea un binoclu căruia îi zicea telescop. De-aici și certurile cu domnul Năstase, celălalt învățător al satului. Acesta din urmă fusese auzit într-o seară, la cârciuma de la șosea, strigând la domnul Nicolescu: "Nicule, ești un imbecil. Ce ai tu, e binoclu. Telescopul e altceva." Domnul învățător Nicolescu i-ar fi răspuns: "Aurele, dragă, de ce mă jignești cu atâta lume de față? Vrei să te dau în judecată? Cum adică, eu și imbecil?" "Nicule, dă-mă în judecată. Ce-o să spui la tribunal? Că ți-am zis că n-ai baston? Fiindcă asta înseamnă imbecil în latină - om fără baston. Ai tu baston, imbecilule? Tu ai telescop, nu-i așa?"


Cu puțina lui carte, bunicul nu putea conta pe ajutorul latinei - nici ca să aibă vreo părere despre semnificația cuvântului imbecil în latină și cearta învățătorilor, oameni cu multă carte, nici ca să ducă mai departe cercetarea începută de domnul învățător Nicolescu. O însemnare a bunicului - „Ristea zice că Majoris însemna mare la romani.” Și în Ristea, unul din fiii lui, învățător emerit, avea încredere. Să fi avut dreptate domnul învățător Nicolescu, când se întreba cum poate ceva mic sau puțintel să fie mare? Chiar nu știa ce să creadă.


De un singur lucru era sigur bunicul - ce avea domnul învățător Nicolescu, era binoclu, nu telescop, fiindcă și el, bunicul, avusese pe front binoclu, exact ca al domnului învățător. Dar pe bunicul, binoclul nu l-a ajutat deloc la Mărășești. N-a văzut cu el glonțul care avea să-i intre pe sub tâmpla stângă și, călătorind prin cerul gurii, ieșise pe sub tâmpla dreaptă. Declarat mort, a fost abandonat. După două zile, s-a ridicat dintre cei cu adevărat morți, s-a șters de sânge și noroi, apoi a urlat: "Băăă! Eu nu-s mort, că n-am cum să fiu eu așa, și am nevastă și copii acasă!" Apoi s-a pus pe drum. Înainte de-a ajunge acasă, a înțeles că nu mai auzea aproape deloc cu urechea stângă. Dar ce mai conta - ajunsese acasă, la nevastă și copii.

Bunica Alexandra, eu și bunicul Tache, Ștefănești-Argeș
Bunicul își aranjează mustața

De atunci, bunicul n-a mai crezut niciodată în binoclu, dar credința lui în Dumnezeu a devenit de neclintit - "Fetițo, el m-a adus acasă, la tine și la copii." Că domnul învățător Nicolescu avea binoclu sau telescop, îi era, de fapt, indiferent, fiindcă bunicul era convins că la Mărășești nici telescopul nu l-ar fi putut ajuta cu nimic.


Nici rezolvarea misterului Pocuția Mare nu l-ar fi putut ajuta în acei ultimi ani ai vieții sale, dar voia să fie demn de încrederea pe care i-o arătase domnul învățător Nicolescu atunci când îi lăsase notele cercetărilor sale, fiindcă domnul învățător era cineva în sat, nu un oarecare, și-i lăsase tocmai lui, Tache Ana Badea zis al lui Codică, notele și însemnările. Și el să nu facă nimic cu ele? Hotărât lucru, nu putea să abandoneze chestiunea Pocuției Mari. Ar fi fost o lipsă de onoare.


Bunica nu avea preocupări de felul acesta, așa că, atunci când bunicul i-a spus cu ce își omoară o parte din timp, bunica i-a zis: "Auzi, tu, Tache? Ce atâta bătaie de cap? Există România Mare? Există. Și atunci? De ce să nu existe și Pocuția Mare?" Bunicul s-a uitat la ea cu o tandrețe înțelegătoare și a zis: "Așa o fi..." După care a adăugat: "Da', să știi, fetițo, că România Mare nu mai există."


Vestea n-a părut s-o copleșească pe bunica. "Eh, mare scofală. Auzi, tu, Tache? Multe nu mai există azi. Uite, dimineață m-am dus degeaba la cooperativă. Mi-a spus Ion că nu mai există la ei nici zahăr, nici ulei, așa că... Noroc că mălaiul ni-l facem singuri, altfel Ion ar zice că nici mălai nu mai există." De data asta, bunicul n-a mai răspuns "Așa o fi...", semn că nu se îndoia în niciun chip de ce-i spusese Ion bunicii.


Nici fiul cel mare al bunicilor, Ștefan, și el învățător, nu l-a putut ajuta pe bunicul să dezlege întrebarea moștenită de la domnul învățător Nicolescu, cu toate că unchiul Fănică era mai citit decât unchiul Ristea, deși n-avusese vreme să ajungă învățător emerit, căci petrecuse ani buni la Canal.


Când i-au dat drumul, bunicul i-a zis bunicii: „Fetițo, e cam devreme.” „Ce e cam devreme, Tache?” „L-au condamnat la paisprezece ani și i-au dat drumul după zece...” „Și tu, în loc să te bucuri, zici că e prea devreme?...” „E prea devreme să ne bucurăm, fetițo, e prea devreme.”


Fusese. După opt luni, unchiul Fănică a fost arestat din nou pentru că, „deși eliberat înainte de termen, inculpatul și-a reluat activitățile dușmănoase îndreptate împotriva ...”


După a doua “plecare” a fiului său, bunicul și-a întețit cercetările privind Pocuția Mare, dar probabil că n-a aflat niciodată mare lucru. Ridicase o bancă, lipită de gardul din fața casei. Trecea pe-acolo un fel de potecuță cu pretenții de trotuar. Celor care îl salutau, le răspundea scoțându-și pălăria. Celor care-l întrebau „Ce mai faci, nea Tache?” le răspundea „Aștept să treacă viața”.


Și a trecut. Într-o noapte.



(Fragment din GRIMALDI, pagini în curs de întâmplare)

2.525 afișări

Postări recente

Afișează-le pe toate

Comments


bottom of page