Paul și Weltanschauung=ul

Scrisoare după scrisoare, convorbire telefonică după convorbire telefonică, reproș după reproș, acuzație după acuzație sau aceeași acuzație aberantă reluată, obsesiv, a nu știu câta oară. Încep să înțeleg ce ne va despărți definitiv într-o zi: weltanschauung=ul, felul de-a vedea lumea și de a trece prin viață.

Felul în care vedem prietenia este diferit. Paul ține să-mi spună unde, cum și de ce greșeșc:

„Tu, dragă Dorine, tratezi prietenia ca dragostea – părerea mea: greșești. Prietenia se reazemă pe bine-rău, dragostea pe frumos-urît. Se întîmplă să continui să iubești o femeie, chiar după ce afli că se regulează cu alții, că e o curvă – dar în prietenie acest cîrlig nu trebuie să funcționeze (oricum, la mine, nu).(...)Deosebirea fiind că tu te porți în prietenie ca în amor.”

„Nici unul dintre prietenii tăi nu te-a apărat de calomnii – cum așa: dar Volodea/Tismăneanu/al tău?; dar Eskenazy al tău? Dar Mihai/Shafir/al meu? Eu cred așa, dragă Dorine: cînd ai să încetezi a-ți mai face iluzii în legătură cu ‘prietenii’; ‘colegii’; ‘Românii’; ‘Evreii’ – atunci, dacă n-ai să devii un om fericit, certamente vei fi un om ne-nefericit (progres considerabil). Tu, iubitule, vrei să fii și cu curu-n (nu știu ce) și cu sufletu-n (în ce?), cum ar veni: să ai și aia și ailaltă. Or asta nu se poate, ar fi trebuit să înveți pînă la această vîrstă.(...)Asta este: tu ești încă legat de România cea etern-căcăcioasă, conformistă, analfabetă și profund (dar profund) imorală. Ai primit și tu picioare-n cur, dar tu le consideri... trecătoare... Nu e chestie de răzbunare, soro, ci de scriere a adevărului; de punere pe hîrtie a adevărului, așa cum îl vezi tu (adevărat). Îți asumi și răspunderea unei eventuale... greșeli: dar tu ai pornit la drum cu adevărul."

Nu am găsit încă un răspuns convingător la întrebarea "Cum se poate 'porni la drum cu adevărul', scriind neadevăruri despre oameni?" It's Greek to me!

Nu doar ce credem despre adevăr pare diferit. Diferența între cum vedem raportul între public și privat constituie un permanent motiv de tensiune în relația noastră. Când l-am văzut pe Paul lăudându-se că imprimă până și convorbirile telefonice cu prietenii, pentru a le putea da în cap, public, cu o replică sau alta rostită într-o convorbire telefonică particulară, m-am întrebat de ce mai urâsem noi metodele Securității.

Iată ce-mi scrie în "Despre ce nu vorbim - Ultima scrisoare către Dorin Tudoran (Paris, 26 iunie 1998), pe care, firește, avea să o publice:

"Nu pretind că tot ce am scris în Jurnal este adevărul-adevărat; unele afirmații ale mele s-au dovedit inexacte, altele interpretabile(...)Nu de toate adevărurile scrise negru pe alb sînt mândru (am ofensat, am rănit persoane care nu meritau asta"

Tresar. Simt o speranță. Înseninarea ține mai puțin de o secundă. Fraza continuă astfel:

"să-mi fie îngăduit a nu le numi, ar fi o a doua și mai dureroasă lovitură) și nu mă laud cu asemenea ispravă."

Altfel spus, dă-mi voie să te calomniez (public, cum altfel?), și îngăduie-mi să nu-ți prezint, tot public (și nici măcar în particular), scuzele cuvenite, fiindcă nu vreau să-ți mai provoc o a doua lovitură, și mai dureroasă. În asemenea episoade, Paul evoluează asemeni unui contorsionist care sparge limitele moralității, pentru ca apoi să șteargă aproape definitiv granița dintre imoralitate și anticamera ei, amoralitatea.

Și despre recunoștință, binele făcut cândva de un om – prieten sau doar cunoscut – avem idei oarecum diferite. Mi-i enumeră pe Eugen Barbu, care l-a debutat în Luceafărul (6 decembrie 1966) și pe Ion Lăncrănjan, căruia i-a cerut 200 de lei:

“Și Bădia mi-a dat, m-a scos din căcat./.../Nu ascund gestul lui Lăncrănjan – dar acesta nu mă împiedică să-l consider/.../un ticălos.”

Și eu, și Monica Lovinescu suntem atinși de o maladie cruntă:

"Voi sunteți oameni eminamente (iremediabil...) sociali, robi ai relațiilor.”

Nu înțeleg în ce constă vinovăția efortului de a nu fi antisocial, de a evita să te trezești populând zona sociopatiei. Dar, dacă tot te tentează o asemenea experiență, de ce te revolți când oamenii încep să te ocolească?

Îmi spune că a rămas cu totul fără prieteni și că a decis să-și scrie jurnalul. Mă îndeamnă să fac același lucru:

“Însă pentru că sîntem în război (din 1914, de la... Sarajevo), eu m-am apucat, la bătrînețe, să țin jurnal. Pînă acum n-am făcut-o, dar cum tot nu mai am nici prieteni, nici perspectiva de a-mi face noi cunoștințe – pun pe hîrtie totul. Totul și tot! (subl. lui PG) Fără menajamente – ‘menajamentul’ fiind mama concesiilor (ia te uită ce cugetare adîncă!). Îi razi pe toți, pe toate – începe cu mine, Dorine: am să mă supăr, cînd am să citesc – ei și? Dacă va fi adevărat, am să-mi înghit supărarea...”

Dar dacă ce voi scrie despre el nu e adevărat, își va înghiți supărarea? Fiindcă nu despre impactul adevărurilor este vorba, ci despre cel al neadevărurilor, al calomniilor. Dar Paul nu are timp să răspundă la asemenea fleacuri. A fost de ajuns ca în 1993 să amendez câteva afirmații din Jurnalul său și din acel moment m-a trata ca pe un dușman, semn că teoria ca teoria, dar practica ne omoară.

Crede că un jurnal în care "razi totul" este și un soi de a scăpa de fierea veninoasă din tine – o terapie care nu-mi surâde:

“Eu m-am și apucat de... al doilea volum de Jurnal (primul, cuprinzînd ‘criza’ din vara lui 89 te cuprinde și pe tine – substanțial – și va apare, sper, la anul, la Tîrgu-Mureș, la editura Vetrei). Rad totul! Ai să vezi (dacă ai să încerci și tu) după 10-20 de pagini de răutăți-peste-poate devii mai... moderat-ponderat. Însă nu din vreo constrîngere (socială), ci uite-așa, pentru că ai dat afară veninul și te-ai oarecum des-otrăvit...”

Da, zic, dar i-ai împroșcat cu venin pe alții. Cu asta cum rămâne? Repet, n-are timp să răspundă la fleacuri. Dacă tot a luat hotărârea de a nu fi sociabil, de ce așteaptă de la cei rași cu totul să-l trateze cu înțelegere? Alt fleac de întrebare.

Citesc titlul unui grupaj care-i este dedicat – Paul Goma, singur împotriva tuturor. Există și un posibil titlu alternativ – Paul Goma, singur împotriva lui însuși.

Nici în legătură cu alte responsabilități pare-se că nu gândim la fel. Neatacându-i public pe Eugen Simion, Nicolae Manolescu și atâția alții listați de el pentru spuse, scrise sau făcute cu care nu aș fi de acord, aș da de înțeles că, de fapt, sunt de acord cu ele:

“Dacă Dorin Tudoran îmi va răspunde că el i-a atras atenția lui Niki, ba chiar s-a și certat cu Niki în legătură cu cutare, cu cutare – îi voi răspunde cutare și cutare nu sînt chestiuni intime, ce rămân ‘în familie’, sântem oameni publici, faptele noastre sunt fapte de cultură, publice, deci și eventualele reproșuri trebuiau să ajungă la cunoștința publicului. Fiindcă, tăcând, Dorin Tudoran a dat de înțeles că este de acord cu faptele-rele ale lui Manolescu.”

Îmi întocmește și o listă cu persoane-instituții pe care sunt dator să le atac public, dar nu o fac:

“Instituția Eugen Simion; Instituția Mircea Dinescu; Instituția Andrei Pleșu; Instituția Nicolae Manolescu; Instituția Monica Lovinescu.”

M-am despărțit de mulți prieteni, am fost abandonat de unii dintre ei pentru că am afirmat public că nu-mi place ce fac, dar nu văd niciun motiv pentru care ar trebui să atac oameni, punându-le în cârcă vorbe pe care nu le-au rostit, scrise pe care nu le-au scris, intenții pe care nu le-au avut și fapte pe care nu le-au săvârșit.

Sunt vinovat și pentru că, spre deosebire de el, am acceptat ca, după decembrie 1989, să fiu reprimit în Uniunea Scriitorilor, “la grămadă”, tocmai de cei care ne "excluseseră" în 1985:

“Așadar, Dorin Tudoran este prietenul meu. Dorin Tudoran stă de vorbă cu Dinescu despre Jurnal-ul meu și dezbate cu el arzătoarea problemă: este au ba supărat Dinescu pe Tudoran – cum pretinde Goma? Dar nici în al cincilea rînd nu-l întreabă pe Dinescu de ce a refuzat să reprimească în Uniunea Scriitorilor, nominal, pe exilații excluși nominal? În legătură cu asta, am dreptul să întreb: <<Tu, Dorin Tudoran, cum ai fost re-primit: la-grămadă: ‘Hai, bă, că v-am primit pe toți!’, de parcă ne-ar fi băgat pe blat, la meci, la Slobozia? Sau tu, ca prieten al lui Dinescu, și al lui Doinaș, Manolescu – cei care ne excluseseră – ai fost re-primit... nominal și în secret? Cum, spune-mi și mie, ca unuia aflat în aceeași situație.“

Evident, n-am fost reprimit "nominal și în secret". Nu știu dacă Dinescu, Doinaș și Manolescu au fost în sală și au votat în favoarea excluderii noastre din Uniunea Scriitorilor, știu însă că Manolescu nu m-a decartat în clipele foarte grele și, asemeni lui Dinescu, m-a condus la aeroport în ziua de 24 iulie 1985, când părăseam definitiv România. Era un gest semnificativ, nu? De exclus – cu sau votul lor – și Paul, și eu am fost excluși de alții. Votul celor din sală era irelevant. Curajul și-l administrează fiecare după cum găsește de cuviință.

Nici în privința curajului nu gândim la fel. Eu, unul, nu cred că toți cei care n-au avut curaj, au fost neapărat lași sau ticăloși. Un mesaj asemănător îi transmitea lui Paul și Tia Șerbănescu într-un articol - Intransigența și indulgența, Cotidianul, 22 aprilie 1997, pg. 6:

“...cine nu e curajos nu e neapărat laș/.../La urma urmei, intransigența are nevoie de răgazuri de indulgență pentru nu a deveni inumană, așa după cum indulgența are nevoie de momente de intransigență pentru a nu deveni subumană”

Numai că, pentru Paul răgazul pe care și-l poate lua chiar și un om de curaj trebuie penalizat.

Și în privința libertății se pare că gândim oarecum diferit. Eu nu sunt liber, consideră Paul, pentru că scot reviste finanțate de alții, ca și cum el (și atâția alții, care nu sunt milionari în valută forte) au putut scoate vreodată reviste pe cont propriu:

“Este foarte adevărat prin faptul că erai conducător de publicații (subvenționate de alții) te făceau, dintru început, sclav al măcar conștiinței că ești plătit, că nu ești stăpîn pe actele tale, că trebuie să dai sama, nu în fața Judecății, ci în fața unor judecători-finanțatori.”

Totuși, mă laudă Paul din nou, am făcut reviste bune și nici n-am făcut porcării:

“Nu se poate spune că n-ai făcut slalom și, în final ai ieșit basma curată, n-ai făcut rău, altora.(...) Făcând două publicații, enervîndu-te, mîncîndu-ți ficații cu, mai ales prietenii – dar le-ai făcut. Și le-ai făcut foarte bine.(...) Știi foarte bine dacă aș cîștiga eu la loterie, și-aș încredința o sumă de bani, ca să scoți altă revistă.”

Să înțeleg că scoțând o revistă cu banii lui Paul, mi-aș (re)câștiga libertatea și n-aș mai fi obligat să fac niciun pic de “slalom”?

Ciudat, dacă mă gândesc că într-o scrisoare îmi cerea să-i scot numele din echipa redacțională a Agorei pentru că săvârșisem o crimă -- publicasem fotografia primei coperți a unei cărți a lui Bujor Nedelcovici, care Bujor trebuie ras cu totul, nu? Nu, instituțiile care au finanțat existența Agorei și a Meridianului nu s-au amestecat niciodată în politica editorială a revistelor. Eu am fost cel care a hotărât să respecte ce era firesc să respecte.

Încercând să-i temperez anumite reacții legate de cei rămași acasă, să nu-și mai facă, zilnic, atâta sânge rău, îl îndemn să accepte că odată plecați din România, statutul nostru se schimbase în ochii multora, ba chiar și în inima unor prieteni:

“Împacă-te cu ideea că pentru români nu mai existăm decât în coșmarurile lor sau doar ca subiecte de luat peste picior, la o bere. Suntem extrateritoriali și cu asta basta. Nu am avut dreptate și nu vom avea niciodată. E dreptul lor. Noi l-am întărit și parafat, când ne-am lăsat scoși în afara României. Breban este unul din marii câștigători și mă întreb dacă nu a avut dreptate când și-a ales strategia – interesul operei mai presus de orice...”

Îmi dă dreptate, dar îmi transmite că tot ne despărțim:

“Așa o fi. Așa este. Ai dreptate, Dorin Tudoran, însă din 1993 dreptatea ta șade alături de dreptatea mea, nu mai fac una.”

Totuși, nu înțeleg unde se desparte ce-i scriam eu, de ce-mi scrie el: "Tu păstrezi încă reflexe, obișnuite de om-social - cînd, din momentul în care ai deschis gura mare, în România și ai strigat (ceea ce nu se face să strigi!), și ai comis -- ceea ce nu se face, mă-nțelegi, să comiți -- ai fost expulzat (subl.PG) din... breaslă, din gașcă, din societate."

N-am urmărit niciodată ca dreptatea mea să facă una cu dreptatea lui Paul, nici ca adevărul meu să se identifice cu adevărul lui Paul. Am încercat doar să respect ce era de respectat în dreptatea și adevărul lui, fără să prejudiciez Dreptatea sau Adevărul. N-am reușit. Încă un eșec pe care mi-l asum.

În sfârșit, bănuiesc că mulți din puținii cititori ai acestui blog se vor fi întrebând: „Ce i-o fi venit lui Tudoran să publice acest mini-serial?”

Pregătesc pentru viitoarea Casă a Colecțiilor și a Documentelor de Patrimoniu din Bistrița-Năsăud (proiectul poetului și teologului Ioan Pintea) trimiterea arhivelor publicațiilor Agora și Meridian, a arhivei personale - corespondență, fotografii, imprimări video, reviste, cărți, manuscrise, etc. Am recitit cu nostalgie și, deseori, cu tristețe, mai toată corespondența cu Paul.

S-a întâmplat ca, exact în această perioadă, să iau notă de noi eforturi de preluări, prelucrări și valorificări a unor pagini, afirmații etc. ale lui Paul, mai ales culese din jurnalul electronic ținut ani de zile.

Când este vorba de jurnaliști și publicații de scandal, de entități care-și întrețin vizibilitatea și audiența prin capodopere ale mahalalei de presă, nu mă aștept la nimic bun. Dar când e vorba de oameni serioși, de cercetători respectabili, preluarea, valorificarea și repunerea în circulație a unor afirmații aflate, cel puțin, pe muchie de cuțit, fără a le verifica, mi se pare greu de acceptat. Asemenea cercetători, mari admiratori ai omului Paul Goma și ai operei sale, uită uneori să practice necesarul Audi alteram partem/Audiatur et altera pars. Și cu asta nu fac bine nici istoriei literare, nici altui fel de istorie. Tot ce fac este să înmulțească numărul istorioarelor dubioase. Au fost prea mulți anii în care au fost semnalate numeroase neadevăruri spuse sau scrise de Paul despre un om sau altul, despre o situație sau alta etc. , pentru ca oameni dedicați cercetării să nu asculte de falsul îndemn biblic Crede și nu cerceta.

Idolatriile exaltate și iconoclastiile incendiare au o trăsătură comună – lipsa de măsură. Când ea se transformă în pregnantă lipsă de bun-simț, lucrurile intră într-o zonă a patologicului. Pasiunea idolatrului și furia detractorului se înrudesc genetic.

Paul Goma a fost un om extraordinar, un nume care -- într-un moment în care România era considerată “o Biafră a spiritului” și “locul în care nu se va (mai) întâmpla niciodată nimic” – a readus România în atenția lumii, a repus-o pentru un moment pe harta activă a Europei. Antumitatea i-a fost zbuciumuată, nedreaptă și, deseori, deconcertantă. Posteritatea s-ar cuveni să-i fie altfel.

Eu, unul, am ales de mult să păstrez amintirea lui Paul cel Extraordinar. Pe celălalt - Paul Întristătorul - am încercat să-l uit. Și, în foarte bună măsură, am reușit. Nu recomand nici idolatriile, nici linșajul. Nu-mi permit să recomand altora cum să procedeze, sper doar ca mistificările – de-un fel sau de altul – să nu se întețească. Pe Paul Goma nu-l poate scoate nimeni nici din Istoria României, nici din Istoria literaturii române. Nu noi, ci timpul va fi cel care va calibra și recalibra pregnanța omului și a operei. Obligația noastră, a celor de azi, este să nu deturnăm un demers natural, direcționându-l -- prin idolatrie sau iconoclastie -- spre destinații nepotrivite.

Pe seama unor personalități de calibrul lui Paul Goma se mănâncă și va continua să se mănânce foarte multă pâine, ba chiar și cozonac. Nimic nefiresc. Nefirescul apare când unii mănâncă ce nu se face, atunci când se referă mai ales la nume care s-au aflat, multă vreme, printre prietenii lui Paul Goma.

À bon entendeur, salut!