.png)
1997. Apar la Editura Nemira (dacă nu mă înșel, prin grija lui Dan Petrescu) primele trei volume din Jurnalul lui Paul. Fracturile care începuseră să se simtă în "lanțul" menționat de Paul în scrisoarea pe care am publicat-o în textul precedent se adâncesc. Foarte curând are loc un altfel de Cutremur al oamenilor decât cel din cartea lui Paul Culoarea curcubeului '77.
Venit de la București de la Chișinău, cumpăr 12 seturi din Jurnal. Păstrez un set pentru mine și le dăruiesc pe celelalte unor scriitori și mari admiratori basarabeni ai lui Paul – cap de listă, regretatul Serafim Saka.
Revista Vatra, condusă de Al. Cistelecan, îmi publică în două numere (nr 4 și nr.5) un text intitulat Musca din frișca noastră. Reproduc mai jos începutul acelui text:
“Jurnalul lui Paul Goma (Jurnal pe sărite, Jurnal de căldură mare și Jurnal de noapte-lungă) este o carte extraordinară. Cum extraordinar este și autorul acestei trilogii cu tot ce enervează, emoționează și scandalizează în felul de a fi Paul Goma. Ca și până acum, prin tot ce a făcut și a scris, autorul împarte lumea în două. Numai că de data aceasta, partea scandalizată pare a fi mult mai mare decât cea neantagonizată de acest Jurnal. Nimic surprinzător, dacă ne gândim fie și la enormul indice de nume; nume din care puține scapă fără a fi fost măcar o dată urecheate de autorul cărții.
Și înainte de 1989, când marea majoritate a intelighenției românești s-a mulțumit să reziste doar prin cultură, și acum, când aceeași intelighenție nu înțelege de ce prețul acestei erori de strategie este atât de piperat, Paul Goma a fost și continuă să fie mai mult decât incomod. Este de-a dreptul insuportabil. Un optimist credea că în dulcele lapte al oricărei reverii se află întotdeauna o muscă. Și tocmai asta continuă să rămână Paul Goma - musca din frișca tuturor reveriilor noastre.”
Trec în revistă lucrurile care-l pot lăsa pe Paul fără mai toți prietenii de până atunci. Paul are o idee foarte limpede și oarecum ciudată – adevărul lui este adevărul adevărat; adevărul celorlalți nu contează. Opinia mea este că avem tot dreptul la adevărul nostru, dar el este, mi degrabă, un bun personal, în vreme ce Adevărul este, sau ar trebui să fie, un bun public.
Potrivit lui Paul, la numai o săptămână după ce Dan C. Mihăilescu (în opinia mea un excelent eseist și critic literar, om de mare integritate profesională) l-ar fi acuzat "de minciuni și de delatiuni", într-o discuție cu Dan Petrescu ar fi recunoscut că "Circa 90% din ce spune Goma in Jurnal este adevărat". Chiar dacă așa au stat lucrurile și proporția respectivă ar fi reală, problema era, și avea să se acutizeze, că restul de 10% atârna, deseori, mai greu decât acel 90%, mai ales că prea multe afirmații, acuzații etc. priveau oameni demni de respect și admirație.
Alegeam câteva – din prea multele – inexactități (prefer acest eufemism) care mă priveau și mărturiseam: “Nu doresc să contrapun adevărului lui Paul Goma adevărul meu. Vreau să aduc doar câteva precizări ce ar putea, sper, să pună un necesar plus de nuanță în câteva cazuri ce mă implică în mod direct.”
Într-un paragraf aflat spre finalul textului, pomeneam de confuzia creată de rândurile în care Paul nota:
“19 noiembrie (1958) bătaia primită, la Gherla, de la Tudoran, Goiciu, Șomlea cel Bătrân, Istrate.”
Serafim Saka mă invită la o cafea și cu volumul trei al Jurnalului deschis la pagina 161 îmi spune: “Dragul meu, nu știam că ai trecut și pe la Gherla... Vai de capul dumitale... Dar tot nu înțeleg, cum de te-ai pretat să fii torționarul lui Goma!?... Ce bine că v-ați împăcat și ce bine că Paul Goma nu-ți poartă nicio pică. Mă bucur că sunteți prieteni așa buni.”
Scriam în Vatra:
“Nu, n-am trecut pe la Gherla. Nu sunt acel Tudoran care-l snopea în bătăi pe Paul Goma. Așa cum cred că Monica și Virgil nu sunt aceiași Monica Lovinescu și Virgil Ierunca despre care Paul Goma crede azi că i-au stricat relațiile cu Europa liberă. Sunt acel Dorin Tudoran care, din dragoste și respect pentru prietenul său Paul Goma, încearcă să-i transmită autorului acestui Jurnal un anume gând – se poate scrie cu mai multă nuanță și atenție despre prieteni (ba chiar și despre dușmani), fără a leza în niciun chip adevărul.
Sunt acel Dorin Tudoran care, cu toată decepția cvasigenerală produsă de Jurnalul lui Paul Goma, crede că o asemenea carte trebuia scrisă. În această atmosferă de autosorcoveală, instaurată după decembrie 1989, nu e rău că există cineva care să zgâlțâie un pic un anume eșafodaj; să încerce trăinicia bronzului sub care ne-am adăpostit atâția dintre noi; să vadă dacă sub acest bronz anumite încheieturi n-au început să ruginească ori dacă nu erau ruginite de mult. Că nu mă înșel integral o dovedește și faptul că, mai fiecare din cei portretizați de Paul Goma se amuză recunoscându-i pe ceilalți în aceste portrete, dar, atunci când le vine rândul, neagă aproape totul din ce și cum le atribuie Paul Goma.”
Paragraful final era acesta:
“România are o imensă și neonorată datorie față de Paul Goma. Dar oricât de mare ar fi ea, nu se compară cu datoria pe care Paul Goma o are față de el însuși. Când a ales, în 1977, să fie acel Goma, a făcut-o liber și nesilit de nimeni. De aceea, nimeni nu-l poate absolvi de obligația de a rămâne acel Paul Goma. Există și opțiuni ce ar trebui să rămână ireversibile.”
După acest text (și alte “crime” comise împotriva sa la care mă voi opri în postări viitoare), prietenul meu Paul m-a tratat ca și cum eram acel Tudoran, torționarul de la Gherla, care-l snopea în bătăi. Era începutul unui sfârșit pe care, orice am încercat, nu l-am putut evita.