Paul - dușmani și "dușmani"

1997. Jurnalul lui Paul nu stârnește doar critici întemeiate, ci devine mană cerească pentru detractori de cea mai joasă speță. Un personaj obscur – Bianca Balotă – semnează în două numere succesive ale revistei “22” (ediția Gabriela Adameșteanu) un atac imund.

Public în rubrica mea PUPAT TOȚI PIAȚA UNIVE'SITĂȚI din România literară un text în două părți (nr. 26 și nr 27) intitulat Bianca Who? Semnalez apariția unui fenomen nefast ce a urmat unor critici întemeiate:

“Neplăcut este că impostura nu întârzie să apară. Și ea a devenit sensibil mai densă, după acel teribil ‘Îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma’ al Monicăi Lovinescu’. În mod cu totul anapoda, unii l-au luat drept o invitație la linșaj. Refulări năruitoare s-au transformat în defulări imunde. Cariul devine șacal.”

Bianca Marcu, fostă elevă a celebrei fabrici de scriitori (Școala de Literatură) -- la a cărei inaugurare Mihail Sadoveanu ar fi spus că scriitori vor ieși de acolo doar cei care erau deja scriitori când au intrat în ea -- n-a ieșit de acolo scriitoare. Singurele dâre de "literatură" lăsate în urmă-i au fost elanuri de maculatură heirupistă.

Devenită, după alte căsătorii, soția eruditului Nicolae Balotă, se ia drept eruditul Nicolae Balotă, când de fapt împrumută din arsenalul informatorului Securității "Someșan", printre ale cărui sarcini se află și "monitorizarea" unor angajați ai Europei libere, fie ei trăitori la München, fie ei trăitori la Paris. Acuzațiile aduse lui Paul de Bianca Balotă – și nu doar lui – sunt de o nemernicie absolută:

“...având spatele asigurat, riscase, într-un context social amorf și apatic, un act de rezistență care ar fi putut avea consecințe tragice, dar nu le avusese. Dimpotrivă”/.../ “...cineva a hotărât că românilor le lipsește un Soljenițîn. Și dacă nu s-au învrednicit să-l dea singuri, ar trebui inventat, confecționat, fie și din nimic”.

“Reluând un laitmotiv lansat de Securitate” – scriam – “dna Balotă se expune nu doar ridicolului când afirmă despre Carta 77 că, dacă intelectualitatea română nu a semnat acest document – cum a semnat altele – este tocmai pentru că acel document fusese semnat de Paul Goma.”

Întrebam: “Care sunt celelalte documente pe care le-a semnat, de pildă, dna Balotă împreună cu intelectualitatea de care vorbește?”

Aceeași întrebare avea s-o formuleze și Ion Vianu, unul dintre semnatarii documentului, într-un text din revista "22".

Detractoarea lui Paul mergea chiar mai departe, scriind despre Dumitru Țepeneag și Virgil Tănase:

“Securitatea avusese deja prevederea de a-i fi trimis la Paris pe cei doi agenți ai săi, cu măști de disidenți români, veniți să joace rolul prietenilor de nădejde, ai tovarășilor de exil ai lui Paul Goma.”

După ce discut multe din calomniile dnei Balotă, închei textul astfel:

“Monica Lovinescu a avut motive întemeiate să scrie acel teribil ‘Îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma’. Nu sună prost nici afirmația invocată de dna Balotă în finalul galimatiasului ei denigrator – ‘Am dori ca Monica Lovinescu să nu-l fi cunoscut niciodată pe Paul Goma’. Nu există, vai!, nici un motiv pentru a le spune Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca: ‘Noroc că, în schimb, ați cunoscut-o pe Bianca Balotă.”

Nici Paul nu este mulțumit de cum am “bărbierit-o” pe Bianca Balotă, (“Unde s-a topit redutabilul polemist, prietenul meu Dorin? Ești un căcăcios, asta ești. Are Monicuța dreptate? Are pe dracu'...), nici “Monicii” nu sunt fericiți că am pus-o la punct pe mahalagioaica al cărei demers calomnios din “22” menționa împrejurarea în care-i avertizase că Paul Goma era un "impostor":

“Fusese, deci, nevoie să ajung eu la Paris și să traversăm împreună o noapte de revelion pentru ca familia Lovinescu-Ierunca să afle ceea ce se cuvenea să știe de de mult.”

"N-ar fi rău", îi spun Monicăi într-o convorbire telefonică, "să fim mai atenți nu doar când traversăm strada, ci și cu cine... 'traversăm' nopțile de revelion." "Ia te uită, cine vorbește - prudentul-prudenților Dorin Tudoran!", răspunde prompt Monica. Izbucnesc în râs - are dreptate.

După acel Bianca Who?, relațiile mele cu ”Monicii” nu au suferit nicio modificare, în schimb, Paul a devenit din ce în ce mai convins că sunt dușmanul său!?! Am încercat să mă consolez cu gândul că reacțiile unor oameni precum Gabriel Andreescu, Ion Vianu și Mira Moscovici (în numărul 23/1997 al revistei ”22”) vor fi avut darul să-i ridice moralul și să-i redea pierduta încredere în oameni suferită din cauza mea.

Finalul intervenției lui Gabriel Andreescu spunea multe și despre o decizie redacțională rușinoasă:

“Lectura pe care dna Bianca Balota o face vieții tulburătoare a pe drept celebrului disident este una dintre cele mai dezamăgitoare apariții din revista ‘22’.”

Din păcate, asemenea decizii redacționale aveau să se repete sub respectiva conducere a publicației.

Photo & ⓒ Agerpres

Nicolae Manolescu are o emisiune de mare succes la ProTv - Profesiunea mea, cultura. Eu nu am, dar am o idee. Îl sun de la Chișinău și-i sugerez să dedice o emisiune Jurnalului lui Paul. Ezită. E oarecum surprins și încurcat. Îl înțeleg -- atacurile lui Paul împotriva sa sunt greu de înghițit. Până la urmă, acceptă. Cu o condiție: "Vii la București pentru emisiune".." "Vin".

Când toate amănuntele sunt stabilite îl sun pe Paul. Cârâie. Apoi: "Faci tu asta pentru mine? De ce?" "Nu. Fac asta pentru noi?" "Care noi?" "Noi, lanțul." "Care lanț?" "Lanțul despre care-mi scriai acum câțiva ani că nu trebuie să se rupă?" "Și ce legătură are Nicky al tău cu lanțul nostru?" "Are." "Are pe dracu'." "Are, și nu eu fac asta, el face." "De ce?" Până la urmă, acceptă. Realizatorii emisiunii iau legătura cu el.

Pe platou suntem patru - Nicolae Manolescu, Dan Petrescu, Mircea Zaciu și eu. Prin telefon de la Paris - Paul. Totul merge în chip natural. Adică, opinii, opinii diferite, opinii apropiate, întrebări, întrebări retorice, răspunsuri, nedumeriri etc., până când Paul trântește telefonul. Greu de păcălit telespectatorii cu "avem o problemă tehnică". Problema e de altă natură.

Îl sun a doua zi. Nu răspunde. Mai sun de câteva ori. Nu răspunde. Îl sun din nou, de la Chișinău. Până la urmă, răspunde: "Mda... Ce mai vrei?" "Să te întreb ce-ți veni?" "Ce-mi veni? Îmi veni așa: uite-l pe prietenul meu Tudoran cum aranjează el o înghesuială în care să fiu înjurat și pe viu, la televizor, nu doar prin reviste și ziare..." Mai bombăne niște acuzații absurde, după care trântește telefonul.

Mai pot spera la ceva? Nu prea.