.png)
Elegie la pasărea Emanuelle
Nu te mai presimte nimeni, Înălţimea Ta,
de parcă aripile tale nici n-au existat;
nu te mai aşteaptă nimeni, nu te mai invocă,
de parcă n-ai fi trecut niciodată pe-aici.
Copiii s-au vindecat: nu mai înalţă zmee;
cerul s-a vindecat: nu mai primeşte hârtii colorate;
pădurea se usucă văzând cu ochii – până şi aerul
atârnă ca o draperie de zdrenţe, Înălţimea Ta.
Ceilalţi mă-ntreabă, aşa, într-o doară, cum mă simt,
dacă plec, dacă nu vreau ceva, dacă rămân încă;
ceilalţi sunt siguri de ei, adică sunt chiar ceilalţi –
Tu ce mai faci, Înălţimea Ta? Ce mai aştepţi?
Într-o seară, mi s-a părut că te-aud venind,
am ieşit în curte, am făcut ochii roată:
ştii bine – nu erai tu; nici măcar nu era vorba de tine.
(Din volumul Respirație artificială, 1978)
Pasărea cu zborul rece
oare pentru cine trece
pasărea cu zborul rece
pentru cine iarăși zboară
pasărea cu trup de seară
poate plânsul meu înalt
e o pasăre de-asfalt
poate trupul meu pios
e un urlet norocos
cine cade de prin ceruri
învelit în șapte geruri
cine mă culege cine
când himere dorm în mine
și-n grădini primordiale
se-aud mere triviale
cine-i ochiul ars de lună
mânzu-n care iarba sună
pentru cine plâng firmane
vestind rănile orfane
trece pentru cine trece
pasărea cu zborul rece?
(Din volumul Mic tratat de glorie, 1973)