O, țară tristă, plină de omor!

Iată o informație culeasă de pe blogul lui Liviu Antonesei:

“Imnologul la care se refera d-l Dorin Tudoran, autorul Odei închinate Elenei Udrea a fost întrebat, probabil la cerere, să lamurească omu’ lucrurile, de realizatoarea unei emisiunii TV dacă își menține aceleași opinii. Răspunsul a fost ceva în genul „evident, numai că lumea nu a înțeles sensul declarației de dragoste”, în realitate fiind ceva, la alegere, ironie-satiră-bășcălie-pamflet. Tâmpită lumea asta !”

Dacă episodul relatat este real, nu-mi rămâne decât să spun că, în mod cert, și versurile următoare au constituit la vremea lor o ironie copleșitoare la adresa proletcultismului, nu o înrolare în batalioanele lui de avangardă:

"Trece-o noapte și mai trece-o zi,

Se ascute lupta între clase,

Iar chiaburii se arat-a a fi

Elemente tot mai dușmănoase.

Astea le vedem noi — dar chiaburii

Văd în față negre văgăuni

Și în ochii lor văpaia urii

Răscolește blestemați tăciuni."

Cum tot ironice vor fi fost, dacă nu cumva chiar pamflete de-un curaj nebun, și versurile închinate cuplului Elena și Nicolae Ceaușescu de alde Corneliu Vadim Tudor sau imnurile publicistice ale atâtor altora, prinși în insectarul lui Virgil Ierunca Antologia rușinii. Desfătați-vă, fie și cu selecția unui singur an, 1989, parcurgând o Revistă a Presei întocmită de Sorin Șerb pentru Europa liberă (Radio Europa Liberă România © 2019 RFE/RL, Inc. Toate drepturile rezervate) AICI.

Voi relua în zilele următoare două texte publicate în 2012 (Gândirea mitocană și Moș Ion Roată și coerența) spre a vă ajuta să înțelegeți că domnul Teodor Baconschi este unul din cei mai neînțeleși intelectuali publici ai României, un om ale cărui cuvinte sunt mai întotdeauna răstălmăcite în chip grosolan.

Desen - ⒸAlex Dimitrov

Evident, nu mai încape nicio îndoială că poemul Acest bărbat este o izbîndă, publicat de Ion Gheorghe în revista Contemporanul la sfârșitul lunii ianuarie 1989, a fost un act de un curaj sinucigaș. Totuși, poetul scăpa cu viață, ca prin minune, și avea să publice, după decembrie 1989, un poem fluviu (două pagini de revistă) în România Mare, poem care nu era, cum greșit am înțeles noi – un bocet pentru cel ucis și un blestem la adresa celor care l-au curățat pe Nicolae Ceaușescu - ci o critică extrem de dură la adresa fostului dictator.

Pentru a nu rămâne niște tâmpiți până la sfârșitul veacurilor, propun să revizuim și alte lucruri, cum ar fi un vers al lui Bacovia:

“O, țară tristă, plină de omor!”