top of page

Nu a scris cochetând cu binefacerile sertarului

Actualizată în: 20 mar. 2023


Astăzi, 15 martie, la Teatrul Național Craiova, are loc lansarea celei de a doua ediții a romanului lui Ion. D. Sîrbu „Adio, Europa!”, ediție îngrijită de Toma Velici, prefață - Costin Cioltoș, postfață - Ruxandra Cesereanu. Participă: Clara Mareș, expert cercetare la IICCMER, Cosmin Ciotloș, profesor la Departamentul de Studii Literare al Facultății de Litere București, Marius Ghica, scriitor, eseist, și Toma Velici, editor.


Cum primele pagini ale romanului au fost publicate în revista AGORA în 1991 (în același număr publicam și farsa politică a lui Iosif Brodski, "Democracy!", traducere - Andrei Brezianu), poetul Nicolae Coande, moderatorul evenimentului de la Craiova, m-a invitat să scriu câteva rânduri. Iată-le mai jos:



Ion D. Sîrbu în viziunea sculptorului Darius Hulea

“Rezistența prin cultură”, de fapt “rezistența numai prin cultură”, și ”literatura de sertar” sunt două concepte care mi-au fost suspecte dintotdeauna. Menirea celui dintâi mi s-a părut a fi să justifice lipsa de vocație pentru a sparge cercul confortabilității. Rostul celui de al doilea mi s-a părut a fi de a-i păcăli pe alții și pe noi înșine că lipsa curajului de a risca o angajare civică este compensată de capodopere care, părăsind cândva sertarul, vor încânta criticul și istoricul literar, vor uimi cititorul și vor cuceri lumea.


Cândva, Titus Popovici m-a invitat la el să stăm de vorbă. Îmi oferea să intru în echipa lui de colaboratori pentru scenarii de film. Încerca să mă potolească, recomandându-mi, în chip discret, rețeta „literaturii de sertar”. Desertul, ca să-i spun așa, au fost niște pagini dintr-o carte de sertar. Paginile trebuiau însă citite acolo, nu se punea problema ca ele să părăsească domiciliul autorului. Le-am citit. N-am înțeles ce le făcea atât de incendiare. I-am spus lui Titus exact ce credeam. N-a fost încântat. Nu știu dacă paginile publicate de el după decembrie 1989 au zguduit atât de tare, încât să fi devenit o confirmare a rolului strategic jucat de „literatura de sertar”.


Sigur, amintindu-ți că Pablo Neruda lipise de numele lui Boris Pasternak o etichetă ucigătoare – “un onest reacționar care, în transformarea patriei sale, nu a văzut mai departe decât un țârcovnic mai răsărit” – teama de a nu te vedea “popit” de vreun Lăpușnean “de stat sau de partid” era considerabilă. Mai contagioasă decât curajul, frica ține de cald, deși discursul psihanalistului spune că ea îți bagă frica în oase. Cheful de a urma calea apucată de cei foarte puțini – Milosz, Soljenițîn, Bukovski, Brodski sau Goma – se vede domolit foarte ușor.



La sfârșitul anului 1990, începutul anului 1991, primeam dactilograma romanului Adio, Europa!. Ajunsese la mine printr-o filieră care includea membri ai Colegiului de Redacție al revistei AGORA – Ion Negoițescu și Virgil Nemoianu. Îmi amintesc foarte exact ce greu mi-a fost să aleg paginile pe care le-am publicat în numărul 2, aprilie-iunie, 1991, căci aveam sentimentul că nedreptățesc restul dactilogramei.


Casa Ion D. Sîrbu din Petrila în gospodărirea artistică a maestrului Ion Barbu

Pentru mine, nici Jurnalul fericirii, nici Adio, Europa! nu aparțin categoriei “literaturii de sertar”, fiindcă existențele lui Steinhardt și Sîrbu nu au fost existențe de sertar. Deseori, felul în care gândim istoria – istoria cea mare, care include și istoria culturii – folosește un soi de calapoade mai adecvate producerii de încălțăminte, decât mânuirii unor concepte.


S-a spus că există trei feluri de oameni: cei care fac lucrurile să se întâmple, cei care asistă cum se întâmplă lucrurile și cei care se întreabă ce s-a întâmplat. Critica și istoria literară știu bine cine și ce lucruri a făcut să se întâmple și, într-un caz precum cel al lui I.D. Sîrbu, au șansa de a nu lăsă prea mult spațiu pentru întrebări de genul “Ce s-a întâmplat?”


I.D. Sîrbu nu a scris la umbra protectoare a rezistenței (numai) prin cultură. A scris sub povara datoriei față de cultură. Și nu a scris cochetând cu binefacerile sertarului, ci terorizat că ar putea să nu mărturisească.


Și a mărturisit cu o măiestrie artistică exemplară.


(Mulțumiri doamnei Camelia Toma pentru fotografii)



Postări recente

Afișează-le pe toate

Comments


bottom of page