.png)
Pe la mijlocul anilor '70 am devenit colegi de redacție la revista Luceafărul. Ințial, eram patru în acel birou al secției de Poezie - Gabriela Melinescu, Ion Gheorghe, Grigore Hagiu și eu - deși subsemnatul făcea parte, "de jure", din secția de publicistică. După plecarea Gabrielei din țară, prin căsătoria cu editorul suedez Rene Coeckelbergh, Aurel a devenit colegul meu de birou. Era responsabil cu materialele externe – traduceri. Își formase un mic grup de colaboratori foarte pricepuți. Într-o zi mi-a dăruit o culegere de poezii a lui Lawrence Ferlinghetti, însoțită de un grupaj de traduceri, rugându-mă să sprijin publicarea traducerilor în revistă. Am făcut-o cu mare entuziasm. Aurel îl căutase pe Ferlinghetti pe când se afla în America, bursier al Universității din Iowa - The International Writing Program, coleg de serie cu Adrian Păunescu și Constanța Buzea. În vreme ce Adrian a încercat, fără succes, să-i ia un interviu lui Bob Dylan, Aurel reușise să-l contacteze pe Ferlinghetti.
La scurtă vreme după evenimentele din decembrie 1989, Aurel mi-a trimis un mesaj: ar fi trebuit să vin de urgență la București, fiindcă erau multe lucruri de discutat și de făcut. M-a apucat râsul. Cine și ce să discute cu mine? Am ajuns la București abia pe la sfârșitul lui februarie, începutul lui martie 1990.
M-a sunat de la recepția Hotelului Intercontinental. Am coborât, ne-am îmbrățișat. Era tare emoționat. Pe vechiul model, am peripatetizat multă vreme, de data aceasta de la Intercontinental la Casa Scânteii și înapoi. Cu două opriri importante.
Prima – la Piața Victoriei. Claxonează cineva dintr-o mașină Dacia 1300, fluieră. Văzând că nu avem nicio reacție, se dă jos din mașină și începe să i se adreseze lui Aurel. Aurel începe să râdă. Mă rog, aveam să înțeleg, că se cunoșteau, că erau - oarecum - amici. Aurel face introducerile. Personajul cu claxonul îmi strânge mâna și zice cam așa “Aaa, domnul Tudoran, cel care, când noi luptam aici pe viață și pe moarte, stătea la căldurică în Washington, a venit să primescă și dânsul ceva? Domnule Tudoran, uitați-vă la mașina mea. Vedeți cât de ciuruită e de gloanțe?” Era.
Aurel a reacționat prompt. L-a pus la punct cu o brutalitate care nu-i era caracteristică. Când a terminat, am intrat eu în acțiune: "Cum spuneați că vă numiți? Nu am reținut." "Mihai Bujor Sion." "Sunteți cumva fiul lui..." "Da. Și ce-i cu asta?” "Cu asta nu-i nimic. Sunteți, cumva, tânărul pe care domnul Iliescu...?" "Președintele Iliescu, dacă nu vă deranjează." "Nu, nu mă deranjează – președintele Iliescu". "Ce-i cu asta?" "Cu asta nu-i nimic, cu dumneata e ceva în neregulă. Nu mă aflu la București să capăt ceva." "Atunci, cu ce treburi pe-aici?" "Mă privește, și-apoi țara asta este și a mea, chiar dacă luată din mâinile lui Ceaușescu ar putea să intre pe mâinile unora ca dumneata. Nu ne-am cunoscut până azi, nu ne cunoaștem nici de azi înainte. Limpede?"
Timpul a dovedit că nu am făcut rău sictirindu-l. Măcar o data în viață inenarabilul Serghei Mizil avea dreptate atunci, când vorbind despre prietenul său din copilărie Mihai Bujor Sion, îl caracteriza drept “o lepră profesionistă”. Atenția pe care i-o arătase, ani de zile, Ion Iliescu după moartea părinților săi într-un accident aviatic și propulsarea în poziții nemeritate, "lepra profesionistă" le-a răspltătit printr-un comportament de haimana, mai peste tot unde a fost "acreditat". Ca și la alții de teapa lui, nostalgia nomenclaturii și frustrările retrogradării în nomenklaturică au găsit, după 1990, în copilul de suflet al soților Ion și Nina Iliescu ocazii de a-și lua revanșa. O investiție generoasă sfârșea printr-un eșec lamentabil.
Aurel era vădit într-o situație dificilă. Personajul a trecut cu nonșalanță de la mine la Aurel: "Bine, domne’, mie de ce nu mi-ai spus? De ce a trebuit să aud de la Șefu’ că te-a numit?" Aurel a dat un răspuns în doi peri, ceva că nici el nu a știut de numire până ieri seară, bla-bla-bla.
După ce ne-am despărțit de marele revoluționar, l-am întrebat pe Aurel de unde se întorsese azi-noapte și ce tot trăncănea ăla despre o numire. Cine era Șefu'?
Aurel mi-a spus că fusese trimis pentru câteva zile în Israel, că Șefu’ era președintele Ion Iliescu și că numirea era cea de ambasador al României la ONU. M-am bucurat foarte mult pentru Aurel și abia după ce de la ONU a fost "retrogradat" ambasador la Washington, am discutat într-o noapte și despre motivele pentru care își amânase venirea în Statele Unite.
A doua oprire a fost la Casa Scânteii, unde le-am făcut o scurtă vizită proaspătului ministru al Culturii, Andrei Pleșu, și adjunctului său (care, de fapt ne așteptase la aeroport pe mine și Vladimir Tismăneanu), prietenul Dan Petrescu.
Foarte repede după decembrie 1989, Andrei Pleșu dăduse un interviu pentru Vocea Americii colegei mele de atunci Cristina Marin. La întrebarea ei ce își propune guvernul Roman să facă spre a pune România pe calea cea bună, Andrei Pleșu a răspuns, sintetic și cu umorul său dintotdeauna, cam așa: “Doamnă dragă, nu trebuie decât să facem pe dos de cum au făcut Ceaușecu și ai lui și lucrurile vor merge spre bine.”
I-am spus lui Andrei Pleșu că ar fi un miracol, o minune ca lucrurile să fie atât de simple. A râs și mi-a răspuns cam așa: "Știu, știu, dar acum o lună entuziasmul era mai mare decât strategia..." "Și acum?" "Ei, acum încercăm să întărim strategia și să temperăm entuziasmul." "Și merge?" "E prea devreme pentru un răspuns definitiv..."
În zilele ce au urmat, m-am întâlnit ori am vorbit la telefon zilnic cu Aurel. Insista să-i spun ziua și ora la care voi onora invitația președintelui Iliescu de a-i face o vizită. Îi spusesem limpede că nu văd sensul vizitei respective. El insista, îmi spunea că dl Iliescu nu înțelege reluctanța mea, că mă prețuiește etc.
Cu două zile înainte de a mă reîntoarce la Wahington, Aurel a urcat la mine în camera de hotel și mi-a spus că îl jignesc și pe el, personal, dacă refuz o întâlnire cu dl Iliescu. De față era și Vladimir Tismăneanu - de fapt, Volodea și eu împărțeam un apartament. I-a dat dreptate lui Aurel și a spus cam așa: "Dorin, nu se face să refuzi o asemenea întâlnire. Gândește-te câți oameni nu ar dori acum să stea de vorbă cu Ion Iliescu. Fii rațional." "Volodea, ai fi și tu interesat să-l întâlnești pe domnul Ion Iliescu?" "Binențeles. Ca politolog, aș fi extrem de interesat de o asemenea întâlnire." "Aurel", zic, "poate să vină și prietenul meu Volo cu mine?" C"red că n-ar fi nicio problemă, dar, știi, în asemenea cazuri e bine ca mai întâi să anunț..." "Aurel, Volo și cu mine suntem onorați de invitația președintelui Ion Iliescu și suntem gata să-i dăm curs." Aurel a fost fericit. După câteva ore m-a anunțat la ce oră vine, a doua zi, să ne ia cu mașina. Volo era și el bucuros -- îl cunoscuse pe prietenul meu Aurel, iar a doua zi îl va întâlni și pe președintele Ion Iliescu.
Așa l-am întâlnit, prima oară după decembrie, pe dl Ion Iliescu. Biroul său se afla sus, pe Dealul Patriarhiei. Până să intrăm în acel birou am trecut prin tot felul de filtre de militari înarmați, civili cu priviri… secrete, mă rog, ca după revoluție. Pe un culoar ne-am întâlnit cu un domn care s-a salutat cu Volodea și au schimbat câteva grupuri de cuvinte. "Cine e omu'?", l-am întrebat pe Volo. "Virgil Măgureanu. Vorbim când ajungem la hotel..." Am intrat în biroul dlui Iliescu, în fapt era o sală mai mare decât un birou, cu lucruri încă nearanjate. Stare de provizorat. Dl Iliescu m-a îmbrățișat, mi-a spus câteva cuvinte măgulitoare și că se bucurase foarte mult că scăpasem cu viață “atunci”... Și eu mă bucurasem.
După câteva clipe, i-am tăiat calea lui Aurel și i-am spus dlui Iliescu: "Domnule președinte, dați-mi voie să vi-l prezint pe prietenul meu, dl Vladimir Tismăneanu, care, de fapt, nu are nevoie de prezentare. Vă mulțumim foarte mult pentru a ne fi invitat aici."
Domnul Iliescu și Volodea și-au dat mâna, au schimbat politețurile de rigoare în asemenea situații. A urmat o discuție din care Aurel, Volodea și eu aflam, cu stupoare, că domnul Iliescu îl considera pe prietenul nostru, venerabilul profesor Ghiță Ionescu, un om de dreapta, dacă nu chiar de extremă dreaptă. Aurel ne-a ajutat să-l asigurăm pe domnul președinte că era vorba de o confuzie de proporții, datorată probabil unor informații imbecile care-i fuseseră puse la dispoziție, cum aveau să se dovedească, de-a lungul anilor, și alte multe asemenea "informații". Ce a urmat între cei doi - președintele Iliescu și Volodea - nu a mai avut nicio legătură cu mine. Așa cum nu are nici astăzi.
Pe la mijlocul anilor '90, conducem birourile IFES din România și Republica Moldova. Nu lipseau tot felul de întâmplări și semnale, cum să le zic? Hai să le zic stranii.
Am sunat-o pe doamna Corin Crețu și i-am spus că aș dori să-l văd pe domnul președinte Iliescu. Audiența mi-a fost acordată și a doua zi eram la Cotroceni. La sfârșitul întâlnirii, domnul Iliescu m-a întebat: “Spune-mi, ce știi de Aurel? Ce face? Cum se descurcă? Cum stă cu sănătatea? Transmite-i gândurile mele de bine.”
Am fost oarecum șocat, ba chiar emoționat. Președintele nu doar că nu părea să-i poarte vreo pică fostului său ambasador rămas în America, ci dovedea o neașteptată (pentru mine) afecțiune pentru el. Faptul că, înainte de a face pasul, Aurel se dusese la București pentru a-l informa pe dl Iliescu de decizia sa jucase, sunt sigur, un rol important într-o despărțire cordială. În plus, rămas în America, Aurel nu s-a dedat la circul folosit de mulți alți foști demnitari care luaseră hotărâri de același fel. Îi fusese de-ajuns să ofere motivele hotărârii sale celui care-i încredințase două posturi diplomatice cheie.
Înainte de a fi o calitate diplomatică, discreția este o calitate umană. Practicată cu atenție, face mai puțin traumatizante situații deloc simple.