top of page

Neliniștitul Aurel (I)

Actualizată în: 31 mai 2022

În ziua de 16 ianuarie, acest an, Aurel-Dragoș Munteanu ar fi împlinit 80 de ani. I-aș fi telefonat ca să-l felicit și să-i doresc tot binele din lume. Din păcate, azi, 30 mai, se împlinesc 17 ani de la moartea sa. Cu titlul de mai sus, în 2005 am publicat un text în trei părți pe care-l reiau astăzi. Voi reveni cândva cu alte detalii. Dincolo de unele opțiuni diferite, pe Aurel mi l-am asumat ca prieten și la bine, și la rău.


*


Ne-am cunoscut spre sfârșitul anilor '60, începutul anilor '70. Venit din Transilvania, dintr-un mediu universitar, avea staiful căruia îi duceam dorul în marea bucureșteană fierbând de atația învolburați geniali pentru care eticheta era un moft. Ne-a apropiat cititul. Schimbam cărți și le discutam în lungi partide peripatetice. Pe vreme frumoasă o luam de la Piața Unirii spre Șosea. Băteam Șoseaua de câteva ori și o luam înapoi. Începusem să fiu interesat de Kierkegaard și m-a încurajat cu pasiune. Recitind în America Kierkegaard: Construction of the Aesthetic îmi reveneau în minte discuțiile cu el despre cum îl citise Adorno pe frustratul, melancolicul danez.


Câțiva ani am împărțit unul din birourile unei reviste literare. Continuam să vorbim despre cărți, dar politicul devenise deja subiectul preferat. Multă vreme a încercat să mă tempereze, să-mi arate și partea plină a sticlei, și părțile acceptabile ale unui sistem pe care eu unul începusem să-l detest "prea în gura mare". După excluderea mea din acel "colectiv redacțional", avea să-mi reproșeze că nu l-am ascultat, că m-am expus prea mult și inutil. Dialogurile noastre deveniseră din ce în ce mai rare. Când se produceau, aveau o intensitate ale cărei resorturi nu aveam cum să le descifrez atunci.


Spre sfârsitul anilor '80, am primit de la el o scrisoare. Începea astfel: "Dragă Dorine, nici nu știi câtă dreptate ai avut...". Știam. Mă anunța că intrase în disidentă, copiii îi erau agresați pe stradă, mă rog, tot tacâmul ruperii de turmă. Când s-a hotărât să părăsească România, am făcut tot ce s-a putut ca să obțină viza de intrare în Statele Unite. Și a obtinut-o, deși unele informații îl caracterizau drept "un personaj extrem de controversat".


În 1989 mi-a anunțat data la care urma să sosească. L-am așteptat o zi, doua, trei... Pe la sfârșitul lui august, cred, primeam un scurt mesaj de la el. Îmi spunea că și-a amânat plecarea în ultimul moment, fiindcă "în România se întamplă lucruri foarte interesante". În decembrie 1989 sau ianuarie 1990, l-am zărit într-un reportaj despre Revoluție - devenise, parcă, purtatorul ei de cuvânt și Director al "Televiziunii Române libere". Am avut o strângere de inimă care nu s-a stins cu totul probabil niciodată.


În februarie 1990, ma reîntorceam pentru prima oară în România. L-am căutat. Era plecat în Israel. Urma să revină în acea seară. A doua zi dimineata, la 7:30, mă cauta la hotel și aveam să facem o plimbare "ca pe vremuri", de data aceasta doar între Intercontinental și Casa Scanteii, devenită Casa Presei Libere. Dialogul avea să fie unul foarte agitat. Insista să-l văd pe dl Ion Iliescu. Lipsa mea de interes îl nedumerea. Insistența lui mă contraria.


În ziua plecării mele spre Washington, m-a așteptat la hotel cu o masină. Mă întorsesem de la Bellu Catolic, unde tatăl meu se află înhumat nu departe de Cardinalul Hossu pe care l-a divinizat. Mi-a retransmis invitația dlui Iliescu. Așa l-am întâlnit pe noul șef al statului, în primul său birou, pe Dealul Mitropoliei, nu departe de Strada Didițel, unde locuia de atata vreme prietenul meu. Întâlnirea a fost plăcuta, cu câteva momente pe masura unei revoluții despre care nu se știa bine cum a început. Cum nu se știa prea bine nici când și, mai ales, cum avea să se termine ea pentru atâția dintre cei care, în august 1989, știau că "în România se intamplă lucruri foarte interesante..."


Am plecat spre Washington tulburat. Înțelegeam că prietenul meu se precipitase într-un angrenaj față de care eu unul aveam rețineri "de fond și de detaliu". Nu eram convins nici că proaspata lui numire ca ambasador al Romaniei la Națiunile Unite avea să fie ce-și imagina el cu un entuziasm aproape irațional. Anii ce au urmat s-au dovedit pentru el un amestec de întâmplări dintre cele mai contradictorii. Aș fi preferat să nu-l văd trecând prin unele din ele, dar prietenului meu, Aurel, nu i-a păsat niciodată că poate deveni "un personaj extrem de controversat". Era prea îndrăgostit de proiectele lui spre a se lăsa intimidat de realitate.


(Jurnalul Național, 17 iunie 2005)


Secretarul General ONU, Javier Pérez de Cuéllar, și ambasadorul României Aurel-Dragoș Munteanu

*


La Națiunile Unite, Aurel s-a simțit în largul său. Performanțele lui au fost excelente și România a reușit să repare ceva din deficitul de imagine acumulat în anii de "tristă amintire". Mă suna frecvent, noaptea târziu, și-mi vorbea despre succesele sale cu o emoție și o mândrie pe care scepticismul meu le întâmpina cu un entuziasm mai redus decât și-ar fi dorit el. Relațiile lui cu Bucureștiul n-au întârziat să devină tensionate. Decizia centrului de a-l scoate de la Națiunile Unite și a-l acredita ambasador la Washington a fost percepută de Aurel drept o retrogradare. Am discutat îndelung despre asta și am simțit că, în final, va face pasul pe care l-a ocolit în vara lui 1989.


Pe când se afla la New York, încerca să mă convingă de unul din proiectele sale: cu el la Națiunile Unite, eu aș fi fost cea mai potrivită soluție pentru Washington, apoi, s-ar fi produs o rocadă. Ce lucruri mari am fi putut face noi pentru România! Îmi cerea să-l las să discute cu dl Ion Iliescu detaliile. L-am descurajat cu o insistență care până la urmă l-a convins, dar nu a acceptat niciodată că proiectul respectiv era, cum îl caracterizasem eu, "o utopie demnă de toată uitarea". Considera că mă dădeam la o parte din fața unei datorii care mi s-ar fi potrivit de minune. Am zâmbit așa cum o fac și azi, când scriu aceste rânduri.


Înainte de a se muta de la New York la Washington, a venit într-o "recunoastere". Împreuna cu Ileana, soția sa, au stat la noi câteva zile. Mi-a împărtășit multe din frământările lui. După ce s-au mutat la Washington, am fost primii lor invitati. Pe atunci, nu exista reședința de astazi - practic, ambasadorul și familia sa locuiau în ambasadă, chiar dacă apartamentul avea, firește, o intrare separată. A fost nu doar prima, dar și ultima oară când l-am văzut pe Aurel la el acasă. Nici la "acțiuni" ale ambasadei nu am participat. Era mâhnit, dar încerca să mă înțeleagă. Ne întâlneam doar la mine sau în oraș, dincolo de atribuțiile sale oficiale. Abia ajuns la Washington, Aurel a stârnit reacții dintre cele mai aprinse. Mulți din cei pe care-i știam îi deveniseră ostili chiar înainte de a-l cunoaște. Asta nu i-a împiedicat ca, în afara ochiului public, să-l curteze și să se laude că i-au devenit prieteni peste noapte. Îmi amintesc înmormântarea lui Constantin Vișoianu. Cei prezenți acolo au realizat că, după foarte multă vreme, România avea la Washington un altfel de ambasador - de la cum era îmbrăcat la cum vorbea, de la cum se comporta la ce spunea.


S-a purtat cu mulți foarte bine. Cu mine - ireproșabil. M-am adresat serviciului consular solicitând o viză de călătorie în România. Aurel a aflat și a rămas uluit că nu am vorbit cu el. Mi-a trimis pașaportul cu viza respectivă prin șoferul său. În plic se mai afla si check-ul acoperind taxa pentru viză. Aurel anulase check-ul și pe spatele lui dăduse o "rezoluție" care-i va fi șocat pe colegii săi din serviciul consular: "Domnul Dorin Tudoran și familia sa nu vor plăti niciodată taxă pentru viza de a călători în Romania. Dl Tudoran înseamnă prea mult pentru țara sa pentru a plăti asemenea taxe. Ambasador Aurel-Dragos Munteanu". M-am amuzat copios, dar aș fi ipocrit să nu recunosc că gestul ambasadorului mă emoționase. Îmi trimitea și o scurtă notă: "Draga Dorine, cum poți să-mi faci așa ceva? Te îmbrațișez. Sărutări de mâini Corei. Cu dragoste, Aurel."


A rămas definitiv în Statele Unite, iar eu lucram peste mări și tări. Aflat la Washington pentru o scurtă vacanță de Craciun, într-una din zile mă întorceam de la o masă oficială împreuna cu președintele fundației la care lucrez. Spre surprinderea mea, în holul clădirii, Richard mi-a spus amuzat "Hai să vorbești românește cu noul recepționist". Recepționistul era originar din Africa, studiase cu multi ani în urmă in România și discuta deseori cu dl ambasador. "Care ambasador?", am intrebat. "Excelența sa, dl Munteanu", a spus recepționistul. "Vă laudă tot timpul. De aceea am vrut neaparat să vă cunosc."


Devenisem, încă o dată în viață, coleg de clădire cu Aurel.


(Jurnalul Național, 24 iunie 2005)




Mormântul lui Aurel-Dragoș Munteanu
Rock Creek Cemetery, Washington. Mamă și fiu.

*


Aurel a luat prin surprindere multă lume declarându-se, pare-se, evreu sau gata să treacă la iudaism. Cum spusese multora că eram cel mai apropiat prieten al său de aici, am fost bombardat cu întrebări dintre cele mai scormonitoare. Aproape nimeni nu m-a crezut că Aurel nu discutase cu mine niciodată subiectul respectiv. Iar pentru mine, convertirile religioase constituie un subiect de o intimitate profundă. Nu te poti autoinvita la discuții de asemenea natură. Cât privește momentul în care alegi să-ți declari etnicitatea este și el o chestiune absolut intimă.

Aurel se afla încă la New York, când rabinul-șef, Moses Rosen, sosea în Statele Unite ca membru al primei delegatii ecumenice de după revoluție. Dl Rosen dădea niște declarații extrem de dure în legătură cu dictatorul Ceaușescu și antisemitismul lui. Am zâmbit. M-am dus in fonoteca Vocii Americii, am ascultat câteva dintre interviurile dlui Rosen în care, pe vremea dictaturii, îl apăra foarte strașnic pe Ceaușescu în fața unor asemenea acuzații; unele aduse chiar de către mine pe când trăiam încă în România. Am pus "față în față" vocea rabinului din declarațiile atât de diferite și întrebam când a mințit Eminența Sa - atunci sau acum? Atât.


Aurel m-a sunat alarmat. Auzise - ca și mine - de reacția rabinului-șef, de numele celor cărora li se plânsese de mine. Știam de la Aurel că avea o relație excelentă cu dl Rosen și că fusese sprijinit de acesta când se aflase la ananghie. Aurel încerca să mi-l "explice" pe rabin. Mi-a propus să luăm masa în trei și să discutam lucrurile, să le limpezim o dată pentru totdeauna. I-am răspuns că pentru mine dl Rosen ramâne o lepră și nu era nimic de limpezit. Aurel a oftat de câteva ori, apoi a zis: "Dorine, Dorine, iar nu vrei să mă asculți...". Sunt sigur că documente până mai ieri inaccesibile vor dovedi că nu mă inșelasem, chiar dacă, da, a fi păstorul unei turme năpăstuite este o treabă complicată.

După ce a decis să rămână definitiv în Statele Unite, viața lui Aurel nu a fost deloc trai pe vătrai. Descoperea că avusesem dreptate spunându-i că mulți dintre oficialii americani care aveau întotdeauna ușa deschisa pentru el, când era amabasador, vor deveni din ce in ce mai "ocupați" pentru a avea timp să-l mai vadă, dupa ce va rămâne.


Curiozitatea lui extraordinară pentru istoria religiilor avea sa-l determine ca, în 1999, să deschidă, împreună cu Joseph K. Griebovski, un mic institut - Institute on Religion and Public Policy - la parterul clădirii în care se afla și fundația la care lucrez eu.

În urmă cu doua luni, spațiul acela a devenit disponibil - institutul nu a mai rezistat chiriei foarte ridicate. L-am închiriat noi. De fiecare dată când mă aflu acolo, în camera 115, mă cuprinde o stare ciudată. Îmi trec prin fața ochilor eforturile pe care le-a facut Aurel să țină piept vietii sale americane, postdiplomatice. Și-a divinizat copiii și a facut totul pentru a-i ajuta să intre în viață cu fruntea sus și lipsiți de griji. Pentru a fi aproape de ei, s-a mutat la New York.

Grijile le-a păstrat pentru el și ele și-au luat tainul. Nu mai vorbisem cu Aurel de câțiva ani, respectând felul în care se retrăsese din vâltorile pe care altădată le savura. Mă sunase să mă roage să ajut pe cineva. I-am spus: "Consider it done". Apoi l-am intrebat: "Dar tu ce faci, Aurel? Cum te simți? Cum stai cu sănătatea? Cum vă merge?". "Dorine dragă, mulțumesc lui Dumnezeu, suntem bine." Am simțit că nu-mi spune adevărul.


Reîntors la Washington dintr-o călătorie, am aflat de moartea lui. A fost înmormântat la Washington. Uneori am straniul sentiment că Aurel e încă în preajmă, gata să despice toate firele în patru și să-mi descrie capitolele cărții sale de memorii. Nu sunt sigur că a scris-o. Mi-e teamă ca a dus cu el dincolo tot ceea ce știa despre ultimii 15-20 de ani ai României, inclusiv despre acele "lucruri foarte interesante" care se întâmplau în țară în august 1989 și pe care el a mizat aproape totul. Deși Aurel a plecat dintre noi, neliniștea lui nu a încetat.


În Romania se întâmplă mereu lucruri foarte interesante, pentru că nu se întâmplă niciodata ceea ce trebuie.

(Jurnalul Național, 1 iulie 2005)"



*


Aurel a fost un excelent ambasador. Și la ONU, și la Washington. Evocându-l, în iunie 2005, Radu Ioanid reamintea câteva lucruri pe care mulți vor să le uite:


"În martie 1990, avea să devină ambasador al României la ONU și președinte al Consiliului de Securitate, în momentul invaziei Kuweitului de către Irak. A negociat cinci rezoluții ale Consiliului de Securitate făra un singur vot negativ. Între 1992 și 1994, a fost ambasador al României în Statele Unite, în timpul mandatului său la Washington, România reobținând Clauza Națiunii Celei Mai Favorizate (MFN).


Curând după acest succes, a intervenit din nou o ruptură, de aceasta dată cu puterea politică pe care o reprezentase până atunci. Ruptura a fost de fond, iar circumstanțele, complicate și dramatice. A preferat să-și părăsească țara pentru totdeauna, dar nu înainte de a-și lua rămas bun, la București, de la cel al cărui reprezentant fusese. Știa că risca să fie folosit din nou de forțe vechi și cunoscute pe care le detesta. A suferit mult, dar pentru el nu a mai existat o cale de întoarcere: Aurel-Dragoș Munteanu s-a extras pentru totdeauna din apele tulburi și nu tocmai curate ale tranziției postcomuniste.


La înmormantarea sa, mesajul celui de-al 41-lea președinte al Statelor Unite ale Americii - George Bush - îl descria pe Aurel-Dragos Munteanu ca pe un 'adevărat patriot, un ambasador foarte eficace și o ființă umană caldă'."


Vârtejul politic în care s-a aventurat a mai avut un efect nefericit, cu totul nedrept: scriitorul a fost aproape uitat, imaginea lui fiind uzurpată de istorii, istorioare și bârfe politice de tot felul. Mă întreb când (sau dacă) va veni vremea când critica literară va găsi timp să se ocupe de opera prozatorului (După-amiază liniștită, Marile iubiri, Singuri, Marile iubiri, Scarabeul sacru) și eseistului (Opera și destinul scriitorului). Criticii și istoricii literari mai tineri ar putea avea surpriza să descopere nu doar care a fost locul lui Aurel-Dragoș Munteanu pe harta literară a vremii, ci și câte pesonaje din proza postdecembristă se trag din personajele prozei sale, dacă ar fi să mă opresc doar la profesorul Dauer, diplomatul Herescu și gazetarul Bejan.



Postări recente

Afișează-le pe toate

iunie 1973

Comments


bottom of page