Mai abitir ca Sorge...

Ca și cum dispariția prematură a unor oameni de valoare nu ar fi un motiv de suficientă tristețe, uneori posteritatea lor este aruncată într-un ridicol mocirlos tocmai de persoane de la care te-ai aștepta cel mai puțin – familie și prieteni.


După moartea lui Mihai Botez, văduva acestuia s-a lansat în afirmații dintre cele mai aberante – Mihai ar fi fost asasinat. Informația ar fi deținut-o de la Ștefan Halper, înalt ofițer CIA venit la București pentru a o convige pe văduvă ca trupul neînsuflețit al lui Mihai să fie transportat la Washington, unde să fie înmormântat la National Arlington Cemetery.


Văduva Botez i s-a adresat și președintelui american Bill Clinton: "Soțul meu, Mihai Horia Botez, fost ambasador al României în Statele Unite, a fost asasinat acum doi ani în timpul exercițiului funcției. A fost ucis de cumplitele servicii secrete române – facțiunea ce are legătură cu fosta Uniune Sovietică. A fost asasinat, se pare, deoarece lucra pentru o apropiere reală cu SUA." (Clinton Presidential Library, FOIA 2013-0416-F, OA/ID no. 23396)


În luna decembrie 2010, adresam scrisori deschise domnilor Ion Iliescu (AICI), Adrian Năstase, Nicolae Văcăroiu, Teodor Meleșcanu, Virgil Măgureanu și Ioan Talpeș (AICI), solicitându-le să își exprime punctele de vedere în legătură cu acuzațiile lansate de văduva Botez.


Au tăcut cu toții mâlc, ceea ce i-a încurajat pe mulți să dea credit aberațiilor lansate de doamna Magda Michaela Sorina Christina Sichitiu Botez. Nici măcar domnul Ioan Talpeș, bun prieten cu familia Botez și, dacă informația este exactă, vecin cu văduva Botez într-o zonă de vilișoare din Siliștea Snagovului, n-a răspuns. Surse "bine informate" îmi transmiteau că adresanții au preferat proliferarea mitologiei de două parale, decât să o contrazică public pe văduva lui Mihai Botez. Strategia ar fi fost determinată, vezi Doamne, de dorința de a proteja imaginea lui Mihai. Jalnică strategie. Proastă socoteală. Rezultat pe măsură.

În timp ce pregătea volumul Mihai Botez, Trei schițe de portret, Documente - Prefață Dennis Deletant, apărut la POLIROM în anul 2018, Radu Ioanid l-a contactat pe profesorul Ștefan Halper. Acesta a confirmat, printr-un răspuns electronic, prietenia cu soții Botez, prețuirea pentru Mihai, dar a infirmat categoric că ar fi venit la București în calitate de slujbaș al CIA.


Despre o înmormântare la Arlington, Ștefan Halper a menționat un lucru care a confirmat că minciuna are picioare scurte: "numai militarii americani, bărbați și femei, sunt înmormântați la Arlington." Înainte de a fi aruncat tiribomba respectivă, văduvă Botez ar fi putut consulta site-ul cimitirului (AICI), evitând să se facă de râs și scutind imaginea lui Mihai de a fi amestecată cu mesaje imaginare aduse la București de fictivi ofițeri CIA. (Informațiile le găsiți la pagina 55 a volumului editat de Radu Ioanid).


Mihai Botez era foarte grav bolnav, de multă vreme. După o cină la București, a făcut o puternică hemoragie și a murit în Spitalul Elias. Văduva Botez a uitat să menționeze un amănunt – după moartea lui Mihai, a fost numită Consul General la Ottawa - (AICI) și (AICI) -, numire lipsită de orice noimă și venită de la același partid care-l numise și pe Mihai ambasador la ONU și Washington. Cum ar veni, cei care l-au "asasinat" pe Mihai, o trimiteau în diplomație pe văduva lui, medic stomatolog, iar doamna accepta cu mândrie postul respectiv.


Ceva scârție în acest scenariu gen "Pupat toți Piața Endependenți!" din care nu reiese, totuși, dacă numirea văduvei Botez respecta condiții obligatorii precum "Avansarea la gradul de consul general se face pe bază de concurs, îndeplinind următoarele condiții: vârstă sub 48 de ani, stagiu la o misiune diplomatică sau oficiu consular de cel puțin 2 ani."


"Pe bază de concurs vs pe bază de concurs de împrejurări", iată o temă de gândire consulară pentru Ministerul de Externe al României.


Scriam în 2018: "Tenacitatea văduvei Botez de a apăra memoria soțului dispărut este demnă de tot respectul. Prea multe din procedeele folosite în atingerea scopului propus sunt demne de tot disprețul. Un dispreț care nu trebuie să-l atingă pe Mihai Botez, un om cu merite de neocolit într-o Istorie a României sub dictatura comunistă.”

Robert Horvath-Deva. Foto și Ⓒ Incorect Politic.

Și după moartea lui Aurel-Dragoș Munteanu au înflorit mitologiile de două parale. De fapt, m-am lovit de ele încă de pe când încercam (alături de alții) obținerea vizei de imigrare în SUA pentru el și familia sa. Autorități americane era informate că disidența lui Aurel era fake și că Aurel pusese la cale agresarea propriului fiu, ca să-și întărească motivele expuse în cererea de imigrare. Diaspora românească, și nu doar ea, afla lucruri mirobolante - Aurel fusese implicat în asasinarea, eșuată, a prietenului său Petre Țuțea. Mă rog, tot tacâmul folosit de escadroanele Dezinformării pre și postdecembriste.


Un cineast din New York, domnul Robert Horvath-Deva, ne anunță că Aurel i-a fost cel mai bun prieten și i-a făcut destăinuri importante, începând cu mărturisirea că ar fi lucrat pentru Securitate ("A fost șeful departamentului extern al Uniunii Scriitorilor. A răspuns în fața lui Ceaușescu de cultura română. La întrebarea mea, pe care i-am adresat-o: 'Ce grad aveai?' el a răspuns: 'Eram peste grade'.")


"Destăinuirile" făcute de Aurel lui Horvath-Deva au un crescendo cinematografic - a lucrat și pentru serviciile secrete israeliene, și pentru Serviciul Imperial Nipon, și pentru serviciile secrete americane - așa că una din concluziile lui Horvath-Deva este de o logică impecabilă: Aurel "era un personaj-cheie, din umbră, al diplomației americane."


Cum bine se vede, pe lângă Aurel, faimosul Richard Sorge, alias "Ramsay", a fost un dulce copil. Drept e, și-au căpătat pedeapsa -- Sorge a fost spânzurat de japonezi, Aurel a fost asasinat de tot felul de servicii secrete: "A fost lichidat. A deschis o servietă diplomatică și i s-a făcut rău. Știa prea multe."


În mod sigur, Aurel știa foarte multe, dar asta nu înseamnă că și Horvath-Deva știe ceva, fiindcă scena în care un "superspion" stă la o pipă cu un cineast căruia îi povestește pentru câte servicii secrete lucrează mi se pare dintr-o peliculă de trei lulele. Vă puteți delecta (AICI) citind opera epistolară a cineastului Horvath-Deva. Aurel însă a fost răpus de un cancer căruia i-a făcut față câțiva ani. Ca și Mihai Botez, Aurel suferise în tinerețe un grav incident hepatic. Sănătatea lor s-a aflat permanent amenințată de urmările acelui prim incident.


Se întâmplă că îl cunosc pe Robert Horvath, de pe vremea când nu se numea și "Deva", iar noi, colegii lui de clasă, la Liceul Mihai Viteazul din București, îi spuneam "Robi". Fusese transferat la noi, unde nu a rezistat mai mult decât un an, parcă. Se spunea că era copilul unui ștab, copil cu probleme, să le spunem probleme de adaptare.


Nu știu ce și cât era adevărat, dar îmi amintesc că Robi era un adolescent foarte ciudat, cu totul asocial. Dacă-i vorbeai, îți răspundea cu un mormăit. Colegă de cancelarie cu dirigintele clasei noastre, mama fusese rugată de colegul ei să-mi spună, cu discreție, să-mi încurajez colegii să se poarte răbdător cu Robi. Unii au făcut-o, alții - nu. Eu, unul, și la bătrânețe am avut ceva răbdare când, în câteva rânduri, am dat cu ochii peste tot felul de "narațiuni" ale sale. Are, însă, și răbdarea mea o limită.


Nu știu dacă Aurel i-a fost sau nu cel mai bun prieten lui Horvath-Deva, tot ce știu este că nu l-am auzit niciodată pomenindu-i numele, dar asta nu înseamnă că nu vor fi fost prieteni. Și mai știu că elucubrațille lansate de Robi pot fascina oameni care se dau în vânt după teorii conspiraționiste - Ion Coja a preluat rapid (AICI) informațiile date de Horvath-Deva. Dacă nu sunt deloc sigur de ceva este când va reuși Robi să-și vadă finalizat proiectul reabilitării Mișcării Legionare.

ȚÎU, SNEGUR, ADM
Nicole Țîu, Mircea Snegur și Aurel-Dragoș Munteanu. Foto și ⓒIleana Munteanu

Născut la Buda, județul Lăpușna, adică la o distanță de nici 80 de kilometri de Chișinău, pentru Aurel intregrarea Republicii Moldova în comunitatea Organizației Națiunilor Unite a fost un proiect pe care l-a susținut cu pasiune. Pe când lucram la Chișinău, într-una din discuțiile purtate cu președintele Mircea Snegur acesta l-a pomenit cu mare căldură pe Aurel. Iată momentul primirii Republicii Moldova în ONU evocat de soția lui Aurel, doamna Ileana Munteanu:


"În martie 1992, am fost prezentă la primirea Republicii Moldova în ONU, iar emoţia acelor momente este încă nespus de vie. Ambasadorul Munteanu s-a ridicat de la pupitrul României şi s-a alăturat grupului în care se aflau preşedintele Snegur şi ministrul Ţâu, luînd loc la banca Republicii Moldova, imediat după pronunţarea hotărârii de admitere în ONU. Gestul său, de o solemnitate impresionantă, sugera dorinţa de a urma modelul înaintaşilor, din 1917-1918."


Nu recomand nimănui să-și reprime îndoieli legitime. Nu cer nimănui să se lepede de suspiciuni întemeiate. Sugerez doar să ne amintim despre cei plecați dintre noi folosindu-ne mai degrabă de date certe, decât de incertitudini, suspiciuni și îndoieli prea sigure pe ele.


Cât privește mitologiile de doi bani, ele n-au dus niciodată la nimic bun. Tot ce fac este să mărească distanța dintre adevăr și dorința noastră legitimă de-a avea acces la el.

0 afișări