top of page

Ion cel Bun



În urmă cu cinci ani publicam pe astăzi defunctul blog ANAMEZE un miniserial în cinci părți intitulat Ion cel Bun. Textele erau însoțite de câteva scrisori în facsimil. Cum astăzi Muzeul Național al Literaturii Române marchează Centenarul Ion Caraion, reproduc mai jos câteva fragmente din textele publicate în 2018 dedicate unei prietenii care m-a onorat. Mulțumiri doamnei Mariana Sipoș pentru semnalarea evenimentului organizat de MNLR.


L-am întâlnit prima oară pe la sfârșitul anilor '60 - începutul anilor '70, într-unul din birourile României literare. Țineam pe atunci o rubricuță la revista condusă de Geo Dumitrescu -- scurte interviuri cu actori, regizori, scenografi, cascadori etc. "Materialele" i le predam lui "Țepe" (Dumitru Țepeneag). Fusesem adoptat cu dragoste de grupul lui Dimov, dar cu "dispensă specială", fiindcă eram orice, dar nu și oniric. La o măsuță din acel birou stătea un domn mic de statură, mereu absorbit de cititul manuscriselor. Părea că nu ascultă la ce vorbeau ceilalți. Avea la îndemână câteva creioane ascuțite într-un fel în care nu mai văzusem până atunci - mina creioanelor era foarte lungă, subțire precum acul unei seringi. I-am fost prezentat, mi-a strâns mâna și a adăugat: "Într-o zi, dacă ai timp, poate stăm de vorbă". Nu mi-a venit să cred -- dacă am timp pentru Ion Caraion?! Pentru mine era o legendă -- condamnat la moarte, "Generația pierdută" - Constant Tonegaru, Dimitrie Stelaru, Radu Stanca; revista pentalingvă Agora (număr unic) scoasă împreună cu Virgil Ierunca; poet excepțional; Secretar general de redacție la Lumea lui G. Călinescu; 11 ani de pușcărie la Canal și Minele de plumb de la Cavnic și Baia Sprie. Am "avut timp", am vorbit. Peste câțiva ani, i-am devenit prieten apropiat. Ne-am întâlnit ultima oară în 1981 - "Pe stradă", mi-a spus, "E mai sigur", a adăugat. Ne-am întâlnit "din întâmplare" în Librăria Kretzulescu. Am răsfoit niște cărți, după care am ieșit pe stradă și am luat-o spre Cișmigiu. M-a întrebat: "Ce fac fetele tale?" I-am spus. "Nu vreau să-ți dau sfaturi, dar ai grijă, ai un copil." Având-o pe Marta la o vârstă mai înaintată, era foarte atent, când era vorba de copii. "Dragul meu, vreau să știi ceva. Am reușit să obțin vize turistice pentru toți trei - Valentina, Marta și eu. Dar nu ne vom mai întoarce. Îți spun asta, fiindcă în tine am deplină încredere. Pentru mine, aici nu mai e de trăit. Mi-e de-ajuns. Cred că și vouă vă va fi din ce în ce mai greu. Dacă într-o zi veți hotărî să faceți același pas, măcar pentru a vă salva copilul, casa noastră va fi și casa voastră." Când a trebuit să părăsim și noi România, mi-a dat imediat semn. La început, mi-a ascuns cât de grav bolnav era. Avea altceva să-mi spună -- că și-a jurat să-mi facă un dar; să se ocupe de publicarea primului meu volum de poezie în Occident. A făcut-o cu mari eforturi financiare și fizice. Așa a apărut De bunăvoie, autobiografia mea, la Editura Nord a lui Victor Frunză, refugiat și el în Danemarca. Mă ungea și Redactor-șef al uneia din revistele pe care le lansase în Elveția - Don Quichotte - care publica literatură în mai multe limbi. În scrisoarea facsimilată oferită mai jos mă povățuia, mă prevenea asupra multor capcane care mă așteptau în lumea liberă și îmi mărturisea: "Sunt împăcat la gîndul că luciditatea ce ți-o surprind o să te ferească barem într-o măsură de prea mari prăbușiri..." În 1982, publica la Editura Ion Dumitru din München un volum teribil - Insectele tovarășului Hitler. Cartea cuprindea și o Confesiune care începea în stilul marelui polemist care a foat acest autor atât de complex: "Mă numesc Ion Caraion și sunt unul dintre scriitorii care nu mai pot fi dați afară din literatura română nici de vreun partid, nici de vreun dictator, nici de gloanțe, nici de canaliile și otrepele din presa oficială." Nimic mai adevărat.


*


Veștile sunt din ce în ce mai îngrijorătoare. O scrisoare din 20 noiembrie 1985 stă mărturie. Măcinat de o ciroză descoperită prea târziu și de o tromboză care exclude intervenții chirurgicale, ajuns la doar 48 de kilograme, mai găsește timp și putere să se gândească la greutățile începutului meu american și să mai lupte pentru apariția cărții mele. Cândva ajunsese să cântărească chiar mai puțin, dar în 1985 coșmarul anilor de pușcărie își cere tainul. Iată un fragment din ce-i scria lui Horia Georgescu în august 1985: “Cruzimea celor îndurate în anii de închisoare și-arată clonțul, strig o minune și nu numai că nu vine, nu vine, nu numai că-mi par copilăros și comic, dar însăși această numărătoare inversă e cu mine de-o ironie sălbatecă. În fond, nu ceea ce știu toți (că Ea, Palida, vine) e sugrumător, ci agonia. La minele de plumb din Maramureș, unde am lucrat, ca și la Canal, în condiții mizerabile, subumane, barosul cu care urma să sparg bolovanii de minereu cîntărea 40 de kilograme, iar eu, v-am spus, doar 38. Am supraviețuit pentru că eram tînăr și anexele tinereții sunt cele mai bune izvoare. Spun că am supraviețuit, însă la un moment dat cu toții îngălbeniserăm și părul a început să ne cadă. Fără excepție eram chei și de culoarea morcovilor stricați. Tratament medicinal niciunul. Absolut niciunul. Au murit cei care au fost să moară.” Mai avea de trăit doar opt luni după ce-mi expediase scrisoarea reprodusă mai jos.


*



După moartea lui Ion Caraion (21 iulie 1986), timp de câteva luni n-am primit niciun semn din partea soției și fiicei poetului -- Valentina și Marta. Prima scrisoare de la Valentina îmi parvine abia în decembrie. Avuseseră nevoie de o perioadă de decompresie, de acomodare la o lume fără Ion. Aveau nevoie de multă căldură umană. O găsesc pentru o vreme în vila din Spania a unor buni prieteni și vecini din Lausanne -- violoncelistul Radu Aldulescu și soția sa. Un alt prieten din Germania -- Ion Solacolu (editorul revistei Dialog) -- pleacă la Lausanne, scurt timp după moartea lui Ion Carion. Are un proiect -- publicarea tuturor textelor scrise de Caraion în exil într-o serie intitulată Caietele ION CARAION. Marta a publicat deja prima ei nuvelă în revista 2 PLUS 2 -- pe care mi-o trimite împreună cu primul caiet ION CARAION -- și a scos la Facultatea de litere primul număr al unei reviste la care lucrase de o bună bucată de vreme. Mai aflu de la Valentina Caraion că a apărut în Danemarca, la Editura Nord a lui Victor Frunză, și volumul meu De bunăvoie, autobigrafia mea, de care s-a ocupat până în pragul morții Ion. Mi-a expediat deja 51 de exemplare. Viața pare că reintră într-o anumită normalitate. Pare doar, căci golul pustietor lăsat în familie de dispariția lui Ion Caraion va fi resimțit pentru foarte mulți ani.

*


Multă vreme m-am întrebat dacă Ion Caraion a apucat să vadă primul exemplar al cărții mele de care s-a îngrijit până în pragul morții. Răspunsul avea să vină într-o scrisoare (...) de la Ion Solacolu, la aproximativ un an după dispariția lui Caraion. N-am publicat acest miniserial pentru a-l transforma pe Ion cel Rău, cum îl numeau cei nedreptățiți de el, în Ion cel Bun. Am făcut-o pentru a mărturisi despre o experiență personală. Ion al meu a fost cel bun. Prietenia și generozitatea lui m-au marcat profund. O asemenea mărturisire nu ține să conteste existența altui Ion - mai puțin bun. Ține să completeze o imagine simplificată. Opera nu salvează omul, salvează doar opera: o carte excelentă aruncă în uitare cărți mediocre. Opera lui Ion Caraion este, în opinia mea, una de primă mână. Și nu mă gândesc doar la opera poetică. Omul nu salvează opera, salvează doar omul: un scriitor mediocru rămâne mediocru, în pofida faptului că autorul este un om ireproșabil. Dar omul cel bun poate să-l înfrunte pe omul cel rău. Ion cel Bun a încercat să-l submineze pe Ion cel Rău. Pentru a afla dacă sau cât a reușit, e nevoie să lucrăm cu toate cărțile pe masă. Și eu am încercat să pun la vedere cartea pe care o știu, căci am trăit-o. Nu-mi place să operez în ipotetic. Cred totuși că odată scăpat de sub jurisdicția terorii care a fost pentru el România șantajului permanent, Ion cel Bun ar fi avut șanse să-l devanseze substanțial pe Ion cel Rău. Dar moartea a venit prea repede.


*


Într-o zi l-am întrebat pe N. Carandino, altă victimă a terorii comuniste, dacă era adevărat că X. capotase în timpul detenţiei şi făcuse pactul cu netrebnicii. N-am uitat niciodată răspunsul său:


"Ascultă, în puşcărie am văzut oameni care au rezistat, ani şi ani, la cele mai crunte încercări - bătăi, tortură, frig, înfometare, şantaje şi umilinţe de tot felul. Într-o zi n-au mai rezistat. Au cedat în faţa unui blid cu zeamă caldă.”


Există şi vinovaţi pe care sunt reticent în a-i judeca: cei trecuţi prin infernul puşcăriilor comuniste. Am avut norocul să nu cunosc Periprava, Poarta Albă, Gherla, Aiud, Cavnic, baia Sprie sau puşcăria reeducărilor de la Piteşti.


Scutiţi de asemenea experienţe, ne încumetăm nu doar să-i judecăm pe cei care le-au avut şi au cedat, dar să şi credem că noi am fi rezistat la orice. Este una din erorile pe care am învăţat să nu le comit.


Ce am înţeles din mărturisirile lui Carandino rămâne pentru mine esenţial - nu ştim niciodată când se poate rupe fibra morală în noi, atunci când suntem aruncaţi în infernul creat de semenii noştri.

Postări recente

Afișează-le pe toate

iunie 1973

Comentarios


bottom of page