He Wrote Books, Then He Died

Începând de astăzi, timp de trei zile se vor desfășura la Iași lucrările

Colocviului IOAN PETRU CULIANU - LIVES, WORKS, LEGACIES.

Din păcate, nu am putut onora invitația organizatorilor de a fi prezent.

Contribuția mea scrisă va fi citită de

Sorin Antohi

căruia îi mulțumesc și pentru traducerea textului în limba română.

Găsiți mai jos ambele versiuni.

My friend Néné (aka Ioan Petru Culianu) was a man of many hats: historian of religion, culture, and ideas, philosopher and political essayist, and writer. Since his untimely, tragic and absurd death more than thirty years ago, friends, scholars and admirers of his work have published thousands of pages about his extraordinary, multidimensional personality. I’m sure that during this gathering, some of his erudite friends and admirers will further detail his already extraordinary scholarly portrait. Please allow me – probably Néné’s most unlearned friend -- to be more relaxed and less academically inclined.

I would like to start by confessing that what I miss most keenly is not so much Culianu’s encyclopedic knowledge, but Culianu the human being, Néné’s incredible sense of humor. And now, two episodes.

First. We discovered very soon, and discussed at length, our common fascination for authors like Adolfo Bioy Casares and Jorge Luis Borges. Casares’ novel La invención de Morel (The Invention of Morel) published in 1940, and the Introduction in which Borges placed the novel of the twenty-six-year-old author in the same league with Henry James’s The Turn of the Screw, Franz Kafka’s The Trial, and Jules Verne’s Voyage to the Center of the Earth, were constant topics in several of our conversations.

One evening, we spent more than an hour talking about the role of translations, starting from the classic “Traduttore, traditore,” the idea that translation is always a betrayal of the original’s true meaning. We debated if the English translation of a paragraph from Casares’s novel is or is not a betrayal of the original:

“Creo que perdemos la inmortalidad porque la resistencia a la muerte no ha evolucionado; sus perfeccionamientos insisten en la primera idea, rudimentaria: retener vivo todo el cuerpo. Sólo habría que buscar la conservación de lo que interesa a la conciencia.”

vs.

“I believe we lose immortality because we have not conquered our opposition to death; we keep insisting on the primary, rudimentary idea: that the whole body should be kept alive. We should seek to preserve only the part that has to do with consciousness.”

After a couple of days, I asked Néné what he thought about the first collaboration between the seventeen-year-old Casares and the thirty-year-old Borges. I was certainly referring to the “semi-scientific, semi-commercial pamphlet about the virtues of yogurt” the two Argentinian authors wrote in 1935 for La Martona, the largest Argentinian dairy chain, owned by Casares’s uncle. Of the four recipes offered by Borges and Casares in their pamphlet, one became famous – Pan de Maíz con Leche Cuajada (Cornbread with Yogurt).

Néné’s answer was prompt and detailed: “Dorin, we must write a 150% scientific and 200% non-commercial pamphlet that glorifies the virtues of the Romanian dish polenta with-cheese-butter-milk-and-sour cream (mămăliguță cu brânză-unt-lapte-și-smântână), underscore its role in the consolidation of Romanian patriotism, and offer our own recipe for this most-patriotic Romanian dish. Then, we should send our pamphlet for publication to Scînteia [The Spark]. But first, we need to go to Buenos Aires and collect as much information as possible about the history of La Martona and have a café cortado with medialunas at Café Tortoni. Deal?” “Deal.”

Of course, we sent nothing to Scînteia and never found the time to travel together to Argentina, but due to Néné’s essay Cultură română? published in Agora, Néné, as an author, and I, as an Editor-in-Chief of the magazine, were declared, even by some common acquaintances, haters of Romanian culture, showing a shameless, unpatriotic lack of respect for it.

Second. Being five years older than him, one day I exercised this privilege, and proposed that Néné and I should switch from the formal way of addressing one another (vouvoiement) to using our first names (tutoiement). He accepted graciously. Three days before, I had returned from a Congress organized in Blois by Jacques Lang (at the time French minister of Culture and mayor of the city), sponsored by the wife of President François Mitterrand, Danielle. I told Néné that due to some logistical mishaps, I had to share a flat, for one day and one night, with Roman Polanski. The famous movie director asked me a lot of questions about Ceaușescu and Romania, but refused to give me an interview for Voice of America since, for well-known reasons, he hated the US Government. All he wanted me to have on tape was “À bas Ceaușescu! Vive la Roumanie! J’aime mon nouvel ami Dorin!”

During the official closing dinner, Jacques Lang introduced me to Danielle Mitterrand. Then I had a private talk with Gilles Martinet, an old camarade d'armes of the President -- for whom I had a message from one of his friends still in Romania who was constantly being harassed by the Securitate. We also talked a bit about François Mitterrand, and I confessed to Martinet that I found the French President a little bit boring, humorless. Martinet told me that I was wrong, and offered a story: one day, a member of the French Socialist Party asked Mitterrand: “Je peux te tutoyer?”.Mitterrand answered: „Si vous voulez.”. Néné was amused and we talked a little bit about the difference between le tutoiement and le vouvoiement. After several years, in 1993, I found the short dialogue mentioned by Catherine Aubry, too, in her book Dites-moi tu.

Next time when he called me, Néné started by „Bonsoir, Dorin. Je peux te tutoyer?”. „Si vous voulez, cher Néné.” He replied: „Á bas Ceaușescu! Vive la Roumanie!”

As I write, it is now almost 4 o’clock in the morning. I’ve just finished to read again Casares’ novel. I look at the phone. Somehow, I am waiting for it to ring, and to hear Néné’s soft voice: „Dorin, je peux te tutoyer?” I know -- it will never happen. All I’m left with at this early hour are Dante Gabriel Rossetti’s verses quoted by Borges at the end of his introduction to Casares’ book:

“I have been here before,

But when or how I cannot tell:

I know the grass beyond the door,

The sweet keen smell,

The sighing sound, the lights around the shore.”

I’m not sure that Malraux was right saying “The terrible thing about death is that it transforms life into destiny.” I would rather say that some people have lives, while some have destiny. I know to which category Néné belongs.

A year after the death of her husband John Gregory Dunne, Joan Didion discovered, in a volume called Lives of ’54, that had been prepared for the fiftieth reunion of his class at Princeton University, a couple of lines written by Dunne himself: “William Faulkner once said that a writer’s obituary should read ’He wrote books, then he died.’”. That would suffice.

Obviously, this is not an obituary, it is a celebration of a brilliant man. Still, the inexorable truth is that after he wrote books, he died. It’s as simple as that.

A scris cărți, apoi a murit

Prietenul meu Néné (cunoscut și ca Ioan Petru Culianu) era un om cu multe roluri: istoric al religiei, culturii și ideilor, filozof și eseist politic, scriitor. De la moartea lui prematură, tragică și absurdă, acum mai bine de treizeci de ani, prieteni, savanți și admiratori ai operei sale au publicat mii de pagini despre această personalitate extraordinară, multidimensională. Sînt sigur că, în timpul acestei întîlniri, unii dintre prietenii săi erudiți vor detalia și mai mult deja extraordinarul său portret savant. Vă rog să-mi dație voie – mie, probabil cel mai neînvățat prieten al lui Néné – să fiu mai relaxat și mai puțin înclinat academic.

Aș vrea să încep prin a mărturisi că îmi lipsește cel mai mult nu atît cunoașterea enciclopedică a lui Culianu, cît Culianu omul, incredibilul simț al umorului al lui Néné. Și acum, două episoade.

Primul. Am descoperit foarte devreme și am discutat îndelung fascinația noastră comună pentru autori ca Adolfo Bioy Casares și Jorge Luis Borges. Romanul lui Casares La invención de Morel, publicat în 1940, și introducerea în care Borges a plasat cartea autorului de douăzeci și șase de ani în aceeași ligă cu The Turn of the Screw (de Henry James), Der Process (de Kafka), Voyage au centre de la Terre (de Jules Verne), erau subiecte constante în cîteva din conversațiile noastre.

Într-o seară am petrecut mai mult de două ore vorbind despre rolul traducerilor, începînd cu clasica formulă Traduttore, traditore, ideea că traducerea e întotdeauna o trădare a adevăratului înțeles al originalului. Am dezbătut dacă traducerea engleză a unui paragraf din romanul lui Casares este sau nu o trădare a originalului:

“Creo que perdemos la inmortalidad porque la resistencia a la muerte no ha evolucionado; sus perfeccionamientos insisten en la primera idea, rudimentaria: retener vivo todo el cuerpo. Sólo habría que buscar la conservación de lo que interesa a la conciencia.”

vs.

“I believe we lose immortality because we have not conquered our opposition to death; we keep insisting on the primary, rudimentary idea: that the whole body should be kept alive. We should seek to preserve only the part that has to do with consciousness.”

După cîteva zile, l-am întrebat pe Néné ce credea despre prima colaborare dintre Casares, atunci în vîrstă de șaptesprezece ani, și Borges, de treizeci. Mă refeream desigur la “pliantul semi-științific, semi-comercial despre virtuțile iaurtului” pe care cei doi autori argentinieni l-au scris în 1935 pentru La Martona, cel mai mare lanț de produse lactate, deținut de unchiul lui Casares. Dintre cele patru rețete oferite de Borges și Casares în pliantul lor, una a devenit faimoasă -- Pan de Maíz con Leche Cuajada (pîine de mălai cu iaurt).

Răspunsul lui Néné a fost prompt și detaliat: „Dorine, trebuie să scriem un pliant 150% științific și 200% non-comercial care glorifică virtuțile felului de mîncare românesc mămăliguță cu brînză-unt-lapte-și-smîntînă, să-i subliniem rolul în consolidarea patriotismului românesc, și să oferim propria noastră rețetă pentru acest fel românesc eminamente patriotic. Apoi ar trebui să trimitem pliantul nostru spre publicare în Scînteia. Dar mai întîi trebuie să mergem la Buenos Aires, să adunăm cît mai multă informație cu putință despre istoria lanțului La Martona și să luăm un café cortado cu medialunas la Café Tortoni. Ne-am înțeles?”. „Ne-am înțeles.”

Desigur, n-am trimis nimic la Scînteia și n-am găsit niciodată timpul să călătorim împreună la Buenos Aires, dar datorită eseului lui Néné „Cultură română?”, publicat în Agora, Néné, ca autor, și eu, ca redactor-șef al revistei, am fost declarați, chiar de unele cunoștințe comune, dușmani ai culturii române, arătînd o nerușinată, nepatriotică lipsă de respect pentru ea.

Al doilea. Fiind cu cinci ani mai bătrîn, într-o zi am exercitat acest privilegiu și am propus ca Néné și cu mine să trecem de la modul formal de ne adresa unul altuia (vouvoiement) la folosirea prenumelui (tutoiement). A acceptat grațios. Cu trei zile înainte, mă întorsesem de la un congres organizat la Blois de Jacques Lang (pe atunci ministrul francez al Culturii și primar al orașului), patronat de soția președintelui François Mitterrand, Danielle. I-am spus lui Néné că, din pricina unor accidente logistice, trebuisem să împart un apartament, timp de o zi și o noapte, cu Roman Polanski. Celebrul regizor mi-a pus o mulțime de întrebări despre Ceaușescu și România, dar a refuzat să-mi dea un interviu pentru Vocea Americii fiindcă, din motive bine-cunoscute, ura Guvernul SUA. Tot ce voia să rețin pe bandă era “À bas Ceaușescu! Vive la Roumanie! J’aime mon nouvel ami Dorin!”

În timpul dineului oficial de închidere, Jacques Lang m-a prezentat lui Danielle Mitterand. Apoi am avut o discuție privată cu Gilles Martinet, un vechi camarade d'armes al președintelui – pentru care aveam un mesaj de la unul din prietenii săi aflați încă în România, care era hărțuit constant de Securitate. Am vorbit puțin și despre François Mitterrand, și i-am mărturisit lui Martinet că îl găseam pe președintele francez un pic plicticos, fără umor. Martinet mi-a spus că greșeam și a oferit o poveste: într-o zi, un membru al Partidului Socialist Francez l-a întrebat pe Mitterand: “Je peux te tutoyer?”. Mitterand a răspuns: „Si vous voulez.”. Néné a fost amuzat și am vorbit puțin despre diferența dintre tutoiement și vouvoiement. După cîțiva ani, în 1993, am găsit scurtul dialog menționat de Catherine Aubry, în cartea ei Dites-moi tu.

Data următoare cînd m-a sunat, Néné a început cu „Bonsoir, Dorin. Je peux te tutoyer?”. „Si vous voulez, cher Néné.” A răspuns: „Á bas Ceaușescu! Vive la Roumanie!”.

Acum, cînd scriu, e aproape 4 dimineața. Tocmai am terminat de recitit romanul lui Casares. Mă uit la telefon. Cumva, îl aștept să sune și să aud vocea caldă a lui Néné: „Dorin, je peux te tutoyer? ”. Știu – nu se va întîmpla niciodată. Tot ce-mi rămîne la această oră între noapte și zi sînt versurile lui Dante Gabriel Rossetti citate de Borges la sfîrșitul introducerii sale la cartea lui Casares:

“Am mai fost aici,

Dar cînd sau cum nu pot să spun:

Știu iarba de dincolo de ușă,

Mirosul dulce intens,

Șuieratul, luminile de-a lungul țărmului.”

Nu știu dacă Malraux avea dreptate spunînd “Ceea ce are teribil moartea este că transformă viața în destin.” Aș spune mai curînd că unii oameni au vieți, pe cînd alții au destin. Știu cărei categorii îi aparține Néné.

La un an după moartea soțului său John Gregory Dunne, Joan Didion a descoperit, într-un volum intitulat Lives of ’54, care fusese pregătit pentru întîlnirea de cincizeci de ani a promoției sale de la Princeton, două rînduri scrise de Dunne însuși: “William Faulkner a spus o dată că necrologul unui scriitor ar trebui să fie ‘A scris cărți, apoi a murit.’”. Ar fi suficient.

Evident, acesta nu e un necrolog, e celebrarea unui om strălucit. Totuși, adevărul inexorabil este că, după ce a scris cărți, a murit. Atît e de simplu.

(Traducere din engleză de Sorin Antohi)