DUI-ul lui Pepelea (III)

Actualizată în: 14 iun.

După ce ușa se închise, Ionașcu aruncă o privire peste coala de hârtie. Da, evident era scrisul lui. Tot cu el a început și traducerea, spunându-și „Dacă știam că asta se va întâmpla, mai bine scriam direct în română și nu mai pierdeam acum timpul cu tradusul.”


Ionașcu nu știa cam cât timp va avea la dispoziție, dar maiorul Apăvăloaie îi auzise pe unii de mai sus spunând că „Potrivit ar fi vreo patru, cinci ani.” „Cu cercetări cu tot sau fără cercetări?” întrebase unul dintre ofițeri. “Probabil cu, dar ne mai gândim. Avem tot timpul.”, răspunsese Șefu’.


Pentru Ionașcu, însă, venise timpul să se apuce de traducere:


“L'idée de base de Jouvenel est que le pouvoir corrompt: 'Que le Pouvoir puisse se détacher en quelque sorte de la Société pour se situer au-dessus d'elle comme un corps distinct et oppresseur.' Ce pouvoir peut être accaparé par un groupe (une oligarchie, une aristocratie parlementaire) ou par une personne (tyran, dictateur) : 'les Cromwell ou les Staline ne sont pas conséquences fortuites, mais bien le terme fatal. Les Révolutions liquident la faiblesse et accouchent la force.' La solution est que 'le pouvoir arrête le pouvoir', en d'autres termes, la suprématie du Droit. 'C'est le système que le juriste américain Marshall a su faire accepter en 1803 aux Etats-Unis. Contre la loi qui offense des droits à lui garantis par la Constitution, le citoyen recourt à la justice et à l'instance dernière, la Cour Suprême.' Dans ce système de Droit, il existe une tension entre la Liberté et la Sécurité, qui n'est ni plus ni moins une question de vie ou de mort :'La plénitude de la liberté impliquait la plénitude du risque. Ce régime devait faire sentir toute sa dureté à ceux qui étaient 'mauvais partants', aux prolétaires. Ils furent les premiers à protester contre le droit commun de la liberté. En fin de compte, la société tout entière en vint à réclamer la sécurité. C'est pourquoi les hommes remettent à l'Etat leurs droits individuels pour recevoir de lui des droits sociaux.'

Malheureusement, la démocratie peut aussi donner l'occasion à un parti (et un homme) d'accéder au pouvoir absolu : 'garder sa majorité devient chose facile quand l'appareil de parti est devenu maître des élections.' Ce livre contient également une caractérisation remarquable des pères du pouvoir absolu : HOBBES et HEGEL Hobbes voulait rendre le Pouvoir tellement absolu que parce qu'il exécrait par-dessus tout la rechute humaine dans ce qui apparaissait, à tort ou à raison, l'état primitif, la lutte de tous contre tous. Pour Hegel, le moteur de la société est 'La Volonté Générale', qui accomplit ce qui doit être accompli, avec ou sans l'assentiment des individus qui n'ont pas conscience du but ... la vision n'appartient qu'aux membres conscients. Ils forment 'la classe universelle' par opposition à ceux qui restent enfermés dans leur particularité.' Ce livre formidable est une lecture indispensable pour ceux qui s'intéressent à la politique."



“Sincer să fiu’’, își spuse Ionașcu, “e scrisul meu, dar ideile nu sunt ale mele, mă rog, nu toate, dar mi le-am însușit, am fost de acord cu ele, le traduc, ce să fac, deși de sunat, sună mai bine în franceză, dar dacă e nevoie de traducere, traduc. Noroc că n-au observat că sunt și ceva greșeli în text, așa că le pot corecta - textul e de mână, tot de mână vor fi și corecturile, deci totul e olograf de la cap la coadă. N-au ce să-mi facă, nu? Nu falsific nimic.”


Maiorul Apăvăloaie se tot întreba dacă Ionașcu sau, mă rog, Ionete Ionete ăsta, era idiot sau foarte șmecher, fiindcă "ar fi o tâmpenie să creadă că noi avem nevoie de traducerea lui. Chiar nu bănuiește câți absolvenți de pe Pitar Moș lucrează la noi? Inclusiv fosta lui logodnică, Anelise-Zizi Robu, care l-a turnat ca la robinet."


Dar Apăvăloaie nu putea să piardă prea mult timp căutând un răspuns la întrebarea dacă Ionașcu era tâmpit sau șmecher. Avea alte lucruri la care să se gândească. Profesorul Savu îi dăduse vești proaste despre starea tatălui său. Era nevoie de alte medicamente. Cu toate pilele, și la Spitalul MAI de lângă Foișorul de Foc, și la Ministerul Sănătății, unde secretara ministrului era sora generalului Diaconescu, nu reușise să le procure.


Ar trebui să se ducă în RDG, dar nu e sigur că poate obține aprobare de la Șefu’, fiindcă după ce Generalul fugise la americani (“Băga-l-aș în mă-sa, că ne-a nenorocit pe toți.”), aprobările astea veneau foarte greu, chiar și pentru cei care-l urau de moarte pe General. “Adică eu îl urăsc pe nenorocitul ăla de General, dacă l-aș întâlni i-aș lua gâtul ca la pește, dar ăștia nu-mi dau aprobare să mă duc nici măcar în RDG."


În asemenea momente, Apăvăloaie își amintea de cursurile trogloditului ăla de Șchiopu', cum era poreclit de studenții săi un fanatic caraghios, profesor de socialism științific și materialism dialectic. Fața lui Apăvăloaie înregistra un rictus, ori de câte ori își amintea de cursul politrucului universitar, mai ales de prelegerile despre Dreptatea și Echitatea Socialistă.


Șchiopu’ își pierduse un picior în Spania, unde-l trimisese NKVD-ul să lupte. Unii dintre foștii săi tovarăși de drum, care-l consideraseră de la bun început un idiot fanatizat, lansaseră gluma că piciorul și-l pierduse, fiindcă scria prea mult, și prea prost. Unul din ei chiar se întrebase, fără a găsi vreun răspuns mulțumitor, cum putea Lior, care în ebraică înseamnă "am lumină" să fie "prost beznă".


Șchiopu' se folosea de un baston din lemn de nuc; și când mergea, și când vorbea. De fiecare dată când se înfierbânta perorând de la catedră, ridica vocea foarte sus și sublinia ritmul vorbirii lovind pupitrul cu măciulia bastonului. "Cam așa", își amintea, Apăvăloiae:


“Vă puteți îndoi de orice, nu și de echitatea socialistă. POC! Greșeli s-au comis și se vor mai comite. POC! Dar echitatea socialistă este adevăratul ciment ce dă tărie de monolit societății noastre comuniste. POC! Când veți fi confruntați cu o greutate sau alta. POC! Și veți fi tentați să vă îndoiți de un adevăr axiomatic sau de altul. POC! Tot axiomatic. POC! Nu uitați că numai de echitatea socialistă - intrată în etapa ei superioară, echitatea comunistă - nu trebuie să vă îndoiți. POC! Ce vă spun vouă, îi spun și fiului meu. POC!"


Măciulia bastonului de nuc i-a purtat ghinion, chiar dacă, la București, își schimbase numele purtat în Orheiul natal, Moscova și Spania - Lior Trombiski, în Lazăr Trotușanu, ca mănăstirea din Movilița. Pentru tovarășii de drum care nu știau cum să se descotorească de el a fost mană cerească o notă informativă care spunea că "măciulia bastonului este de fapt un cap sculptat al tovarășului Vladimir Ilici Lenin care s-a fracturat de atâtea lovituri în pupitrul sălii de curs și acest lucru este o gravă insultă adusă tovarășului Lenin și învățăturilor sale."


Ședința a fost scurtă, acuzația clară -- "fracționism cu F mare", iar pedeapsa pe măsură - excludere. După câțiva ani, a fost reabilitat, reprimit, cu dreptul la pensie integrală de ilegalist, căci fracționismul nu mai prezenta o problemă, iar echitatea socialistă - consolidată aproape deplin în etapa ei superioară, echitatea comunistă - devenise cu adevărat monolitică, "ca să nu mai spun", spusese tovarășul Ardeleanu, care prezentase propunerea reabilitării tovarășului Trotușanu, "că alți tovarăși de încredere s-au făcut vinovați de acțiuni mult mai grave, cum ar fi spargerea unor busturi de bronz dragi nouă tuturor, așa că fracturarea unei măciulii de baston din lemn de nuc a constituit o formă minoră de fracționism. Tovarășul nostru și-a primit pedeapsa, a executat-o, iar acum e ca nou, vreau să spun un vechi tovarăș de luptă, dar un om cu adevărat de tip nou. De aceea, în numele dreptății și echității socialiste - intrate în etapa lor superioară, dreptatea și echitatea comunistă - propun reabilitarea și reprimirea tovarășului Trotușanu."


Reabilitarea, reprimirea și pensia de ilegalist au fost votate în unanimitate. Sigur, visul promovării în etajele superioare ale nomenklaturii se prăbușise, dar nici viața în rândurile nomenklaturicii nu era de lepădat. Idolul său, tovarășa Ana, sub care servise ani buni, fusese mai nedreptățită decât el, deși crezuse toată viața în dreptatea și echitatea socialistă, pentru care sacrificase totul, mai ales viețile altora. Și-apoi, în afară de băiat, mai avea și patru fete - Africa, Asia, Caraibe-Venezuela și Pasionaria-No Pasarán. Când vremurile se vor normaliza cu totul, iar dreptatea și echitatea comunistă vor fi fără fisură, unul dintre copiii ăștia ar putea sări din nomenklaturică în nomenklatură. Se gândea mai ales la băiat și fata cea mică, Pasionaria-No Pasarán, fiindcă "aveau potențial, convingeri comuniste ferme și un spirit de sacrificiu exemplar" care-i aminteau de tovarășa Ana.


Băiatul avea să sară, dar nu în nomenklatură, ci în altă barcă, lăsând în urmă și crucișătorul Aurora, ancorat pe Neva, la Leningrad, și Titanicul românesc de a cărui ancoră ideologică se legase cu totală dăruire întreaga familie Trombiski-Trotușanu, încă de dinaintea bastonului din lemn de nuc, având drept măciulie chipul sculptat la tovarășului Lenin-Ulianov. Astăzi, vlăstarul Trombițki-Trotușanu urmărește fața locului părăsit cu un binoclu de pe puntea unui portavion american nuclear din clasa Nimitz, în așteptarea clipei prielnice unei noi apostazii în trup și suflet.

De fiecare dată când Apăvăloaie îl imita pe Șchiopu', un prieten de la Filologie îi spunea "Băi, Nelule, chestia asta cu Șchiopu' vostru și fii-su e ca la noi, la Filologie, cu Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie". Apăvăloaie avea să-și amintească de asta, când unuia dintre informatorii săi i se dăduse drept nume de cod "Neagoe". Informatorul ajunsese să-l irite. Voia parcă să spargă planul și-l suna pe Apăvăloaie cam des spre a-i spune "Tovarășe, dragă, trebuie să ne întâlnim urgent, fiindcă se întâmplă lucruri neliniștitoare, care trebuie aduse la cunoștiința conducerii de stat și de partid."


Se întâlneau din ce în ce mai des. Totuși, după o vreme ajunsese să-l disprețuiască pe "Neagoe", fiindcă unele din informațiile oferite de el se dovedeau bârfe neîntemeiate, strâmbe împotriva unor oameni pe care nu-i agrea - nimic cu adevărat util. Dar o declarație făcută de "Neagoe" după Evenimente îl unsese pe suflet: "Am colaborat cu acea parte a Securității care a fost structura de rezistență a națiunii române."


Era exact ce credea și Avăpăloaie - "Fără noi, poporul ăsta de căcat s-ar fi dus dracului. Ăsta-i adevărul, orice-ar zice deștepții ăștia de azi, inclusiv băiatul lui Șchiopu', care se dă mare anticomunist, după ce a perpelit-o și pe la UTC, și pe la Ștefan Gheorghiu. Acum toți proștii îl iau ba de filozof, ba de politolog, ba de nu știu ce altceva. O javră. Măcar tac-su a fost toată viața un singur lucru - un idiot fanatic. A fost consecvent. Fii-su - după cum bate vântu'. Asta-i ziua de azi..."


Totuși, ieri, adică înainte de Evenimente, avusese Apăvăloaie îndoieli legate de echitatea socialistă? Avusese.


Avusese nevoie și de câteva piese de schimb pentru mașină. Wartburgul lui îi dădea dureri de cap - probleme la axa cu came, de parcă nu era făcut de nemți la Eisenach, ci de rușii de la AvtoVAZ care se lăudau cu rahaturile ale de Lada făcute la uzinele din Togliatti, fost Stavropol pe Volga.


Șefu’ avea “originalul”, adică un Fiat 124. Îl luase pe Avăpăloaie cu el într-o inspecție la Brașov – altă mașină, nu Lada, nu Jiguli. Dacă va continua să aibă probleme cu Wartburgul, o să-l vândă și va cere aprobare pentru o Lada, că Dacia au toți amărăștenii din cartierul în care locuiește.


Întrebarea era Lada 1200 sau Lada 1500? Ideal ar fi fost un Renault 16, cum avea nevasta șefului, dar nu se mai aduceau.


“Mai vedem cum stăm cu banii...” își spuse Avăpăloaie, fiindcă banii pentru medicamente și micile atenții pentru medici nu erau puțini, dar taică-său merita orice efort. Bătuse la toate ușile ca să-și vadă băiatul la Școala MAI. Fără el, Apăvăloaie n-ar fi ajuns niciodată ofițer în București. Cine știe ce conțopist de provincie ar fi devenit. Și-atunci, canci mașină!


Și colonelului Garofeanu avea de ce să-i fie recunoscător. Când l-a chemat la el să-i spună că va fi trimis la studii "mai departe, la Filozofie", Apăvăloaie se arătase descumpănit "De ce la Filozofie?" Lui Garofeanu i se păruse că sublocotenentul era nemulțumit și-l luase din scurt "Fii fericit, tovarășe sublocotenent. Ești norocos. Alții au fost trimiși la Teologie. Și la Sibiu se face școală grea. După aia devii preot, umbli cu sutană, nu la costum și cravată, iar preoteasa ți-o alegem tot noi. Și să știi, la Culte, munca e mult mai grea. Sectele sunt foarte agresive, mai ales greco-catolicii și ăia de ziua a șaptea."


Toate ca toate, dar să-i aleagă alții și nevasta, nu i-ar fi convenit deloc, așa că a deveni filozof nu i s-a mai părut un ordin prea nedrept. Dar după vreo cinsprezece ani de căsătorie, avea să afle că "preoteasa" tot alții i-o aleseseră. Când a hotărât să divorțeze de soția sa, Economist-șef la Oficiul Carpați, lui Apăvăloaie i s-a spus "Tovarășe maior, deocamdată, nu. Îți spunem noi când se poate."


- Și-acum, ce-i spun soției?


- Nimic. Tovarășa este deja la curent și a înțeles.


- Cum adică a înțeles? Ce anume a înțeles?


- A înțeles că, dacă nu vă mai iubiți ca soț și soție, e una și e treaba voastră, dar că este necesar să vă respectați ca între colegi și că asta e treaba noastră, tovarășe maior. Aveți și doi copii, așa că deocamdată mai așteptați. Când se va putea, vă comunicăm. Tot ce trebuie să faci astăzi când te întorci acasă este să-i duci soției un buchet de flori. Poți să te oprești și la Eva să iei un parfum bun. Vorbești acolo cu tovarășa Nicoleta. Dacă n-au nimic la magazie, te duci la Universitate, la Coada Calului, și vorbești cu tovarășa Micșunica. O știi, nu? Așa, vorbești cu Micșunica și ea te rezolvă. Cheltuielile le adaugi la decontul lunar. Ne-am înțeles?"


Dacă înțelesese situația o absolventă de Comerț Exterior, ca soția lui, cum ar fi stat să nu înțeleagă el, care făcuse Filozofia?


- Am înțeles, tovarășe colonel.


Ce nu înțelesese colonelul Garofeanu era dacă Apăvăloaie era prost sau făcea pe prostul. Chiar nu știa că Oficiul Carpați este o structură a UM 0107/AVS?


"De fapt", avea să-și spună într-un târziu colonelul, "dacă nu știa, e bine. Înseamnă că se respectă ordinul venit de sus -- cei de la Artă și Cultură nu trebuie să știe despre cei de la Valută și invers. Numai așa suntem siguri de păstrarea secretului. Poate că mâine ar trebui să-l sun pe Șefu' și să-l asigur că la noi secretul profesional se respectă. Ce fac alții, treaba lor."



(Fragment din Recviem - pagini în curs de întâmplare)

0 afișări