DUI-ul lui Pepelea (II)

Ușa s-a deschis. Maiorul Apăvăloaie a intrat. A tras scaunul. S-a așezat pe scaun. A deschis geanta diplomat. A scos din ea câteva foi de hârtie și i-a spus lui Ionașcu:

- Ionete, tată, ia citește matale ce scrie aici, dar, așa, cu voce tare și clar, ca să evităm confuziile și neînțelegerile.

Ionașcu a încept să citească cu voce tare. La început, vocea nu era suficient de clară. Cu timpul a prins contur. O voce frumoasă, probabil de bariton, nu chiar între Herlea și Iordăchescu, dar suficient de timbrată pentru citirea unui text:

“DECLARAȚIE,

Eram în ultimele clase de liceu și aveam un maculator în care notam mai tot ce spunea profesorul de istorie, dl Mihai Raţiu, pe care-l adoram. De la o vreme însă m-am pomenit folosind maculatorul și pentru a scrie în el nişte lucruri care, aşa cum aveam să înţeleg mai târziu, puteau fi considerate, cu oarecare indulgență, proză scurtă. Într-o zi, mi-a dispărut maculatorul. Am căutat peste tot - nimic.

Peste vreo două-trei săptămâni, m-am trezit băgat într-o încăpere din vecinătatea Cancelariei Mari a liceului. Înăuntru, dirigintele clasei şi un tovarăş necunoscut. Dl diriginte a spus: ’Acesta este elevul Grimaldi Luca. După ce terminaţi, vă stau din nou la dispoziţie.' Apoi a ieşit.

Tovarăşul necunoscut m-a invitat să iau loc la masă. A băgat mâna în servietă, a scos din ea maculatorul şi m-a întrebat: 'E maculatorul dumitale?' 'Da', am răspuns fericit. 'Mă bucur foarte mult că l-aţi găsit. Ţin enorm de mult la el. Vă mulţumesc. Unde era?' Tovarăşul necunoscut s-a uitat foarte atent la mine şi m-a întrebat: ’Dumneta crezi că eu mă ocup cu găsitul maculatoarelor?

Apoi a continuat: 'Cunoşti pe cineva în Grecia? Cunoşti acolo oameni din familii importante?'

În Grecia nu cunoşteam pe nimeni, dar născut în Grecia era colegul meu de internat Dimitrie "Piki" Inglessis, ghitarist minunat. Am răspuns: 'Nu, nu cunosc.'

- Gândeşte-te bine... Ceva nobili dintr-ăştia, aşa, mai săraci acum...

- Nu, nu cunosc pe nimeni, am spus, dar gândul meu tot la Piki era; să nu fi făcut ceva.

După alte întrebări, tovarăşul necunoscut mi-a dat maculatorul înapoi şi mi-a spus: 'Măi băiete, dacă tot ai chef să scrii, să ajungi vreun scriitor acolo, scrie acasă, nu la şcoală. Dacă nu poţi să te abţii să tragi chiulul în timpul orelor, măcar stai singur în bancă, fiindcă sunt destule bănci goale în clasa ta.'

Dus a fost tovarăşul necunoscut. Nu l-am mai întâlnit vreodată.

După vreo două decenii, aveam să aflu că maculatorul mi-a fost şterpelit de un coleg de bancă. Spirit mediocru, dar extrem de muncitor, conştiincios şi activ prin şedinţele şcolăreşti. S-a dat peste cap să vadă maculatorul ajuns 'acolo unde trebuie'.

După terminarea liceului, colegul meu de bancă a urmat Facultatea de Comerţ Exterior, a trăit mai mult în Franța, decât în ţară. În urmă cu câţiva ani s-a întors, a fost pensionat cu gradul de General. E foarte bogat și șef al nu-știu-cărei loji din Francmasonerie.

Nu pot să înțeleg cum de-a putut ajunge unul ca el general de Securitate și francmason, când a fost incapabil să înţeleagă ceva din cele scrise de mine în maculatorul de Istorie. Şi dacă el a ajuns atât de sus, atunci tovarăşul necunoscut ar fi trebuit să ajungă Einstein sau mareșal, nu?

În maculator era o prozuliţă. Trimiteam o scrisoare celui mai bun prieten al meu. Îl poreclisem Contele, fiindcă avea maniere ireproşabile. Îl anunțam că am hotărât să plec în lumea luminată, că îmi va fi foarte dor de el şi că, nefiind prea înstărit, tot ce-i puteam lăsa era Peloponezul.

Peloponez era un câine, fictiv şi el, despre care în finalul scrisorii fictive trimise prietenului meu fictiv, scriam ’Bătrâne Conte, păstrează Peloponezul. E tot ce am mai de preţ pe lume. Te va servi cu mult mai multă credinţă decât serveşte imbecilul de unchi-tu căcatul ăla de partid comunist.’

Despre unchiul Contelui, nu am fost întrebat niciodată nimic. Nici atunci, nici mai târziu. Oricum n-aș fi avut ce să spun, fiindcă şi unchiul Contelui era fictiv.

Din maculator lipsea o pagină. Se vedea clar la cotorul maculatorului că fusese ruptă. Pagina a reapărut în alt dosar al meu pe care l-am botezat DUI-ul lui Pepelea. (O să explic în altă declarație de ce numele ăsta). Acolo erau niște versuri care nu știu cui i-ar fi putut folosi – tovarășului care-mi înapoiase maculatorul sau colegului meu de bancă ajuns general și francmason? Nici mie nu mi-ar fi folosit acum. Menționez mai jos versurile care lipseau, fiindcă e prea târziu să le ascund:

Republică, măreață țață,

Sublimă și-nvelită-n ceață

Ca oul magic într-o rață

Republică cu freza creață.

Trăiască clasa-ți muncitoare

Spăla-v-om veșnic pe picioare

Cu vorbe gârlă-asurzitoare

Republică cu trei picioare.

*

Comandante Che Guevara

Ieri pe seară sosi vara

Însă tu erai în Cuba

Ca să faci acolo buba.

Declar cele de mai sus de bunăvoie, adică liber și nesilit de nimeni.

Grimaldi Luca”

- Pot să beau și eu un pahar cu apă, întrebă Ionașcu, a cărui gură se uscase cu totul de atâta citit.

- Poți, cum să nu? Cum pleci de-aici, poți să bei câtă apă vrei, dar până atunci spune-mi de unde ai dumneata documentul ăsta și ce relații ai cu Grimaldi Luca.

- Îl am de la tovarășul maior Axinte.

- Cum adică?

- Ei, nu mi l-a dat așa „Ia, băi Ionete, sau Ionașcule, declarația asta”. Când a plecat într-o scurtă pauză, a lăsat un dosar pe masă și mi-a pus să citesc atent foile din el, fiindcă nu vrea să mă audă mințind din nou. Erau vreo patru, cinci foi despre mine, activitățile mele, mă rog, chestii de-asta. Dar era și foaia asta, care nu avea nicio legătură cu mine. Mi-a plăcut cum era scrisă declarația, parcă era, așa, o pagină de proză scurtă, așa că am șterpelit-o.

- Că așa ești dumneata, Ionașcule, ștanțator de capace de bere, culegător de folclor și colecționar de proză scurtă. Și tovarășul maior n-a văzut că foia nu mai era în dosar?

- N-a văzut, fiindcă după ce s-a întors mi-a spus „Acum poți să pleci. Continuăm mâine dimineață. Te prezinți la șapte treizeci.” A luat dosarul, l-a băgat în geanta diplomat și a ieșit, nu înainte de a-mi spune „Aștepți zece minute și abia apoi pleci, ne-am înțeles?.”

- Te-ai prezentat a doua zi dimineața.

- M-am.

- Ce te-a întrebat tovarășul maior? Ce i-ai răspuns și ce a spus despre coala asta care lipsea din dosar?

- N-a spus nimic, fiindcă, deși m-am prezentat, tovarășul Axinte n-a venit. Am așteptat vreo oră, după care a venit alt tovarăș și mi-a spus „Poți să pleci. Te înștiințăm noi când trebuie să revii.”

Imagine și ⒸWix

- Ce scria în înștiințare?

- Nu știu, că n-am primit-o. M-au arestat peste o săptămână și un tovarăș al cărui nume nu mi-l amintesc a urlat la mine „Bine, mă, nenorocitule, de ce nu te-ai prezentat? Ai vrut să vemim noi să te luăm cu ARO? N-aveai bani de troleibuz?” După care mi-a dat un pumn după ceafă.

- Ce-a urmat?

- O ușoară amețeală.

- Altceva?

- Un alt interogatoriu, aceleași întrebări, dar nu m-a întrebat nimeni de foaia asta cu declarația lui Grimaldi. Când m-am întors acasă, am văzut că foaia lipsea. N-am înțeles ce s-a întâmplat. Acuma văd că e la dumneavoastră. Mă bucur că ați găsit-o. Țin foarte mult la ea. Mi-o dați când plec, nu?

- Dumeata crezi că eu mă ocup cu găsitul declarațiilor care lipsesc din dosare? Dacă tot ai șterpelit-o, măcar să te fi dus capul s-o ascunzi undeva unde e greu de găsit în timpul unei percheziții, nu să o ții în cărți interzise. Alt loc mai bun să o ascunzi n-ai găsit decât s-o pui, împăturită în patru, în cartea ăluia, Iovănel?

- Jouvenel, Bertrand de Jouvenel.

- Pronunță-l cum vrei, Ionașcule, dar cartea tot interzisă e.

- Nu e interzisă. Am cumpărat-o de la Librăria Krețulescu. Am și bonul de plată.

- Poți să-l ai. Au scăpat, așa, câteva exemplare. Neglijența a fost reparată, s-au luat măsurile necesare și cartea a fost interzisă imediat. Acum, îl știi ori nu pe Grimaldi? L-ai căutat? L-ai găsit? Ce-ați vorbit?

- De căutat, l-am căutat, dar nu l-am găsit. Ultimul răspuns pe care l-am primit când am sunat la un număr de telefon, dat de o cunoștința care zicea că-l știe pe Grimaldi din copilărie, mi-a răspuns un tip morocănos și mi-a zis „Terminați, domne’, cu tâmpeniile astea. Tot nu pricepeți că Grimaldi nu există? E un personaj fictiv, un motiv cultural.”

- Cum adică „un motiv cultural”?

- Ei, asta e mai greu de explicat, e nevoie de o discuție mai ..., mai altfel.

- N-vem timp de altfel de discuții. Aici noi hotărâm ce fel de discuții avem, auzi? Dar „fictiv”, adică cum personaj fictiv?

- Asta mi-a spus, asta vă spun.

- Și dacă e fictiv, dumeanata, Ionașcule, așa, ca ștanțator de capace de bere, culegător de folclor și colecționar de proză scurtă ce crezi? Cine a scris declarația asta, dacă Grimaldi ăsta nu există, e fictiv, e nu-știu-ce-cultural?

- Autorul.

- Care autor, băi, care autor?

- Cel care a scris-o.

- Auzi, știi ce? Hai sictir! Nu face pe deșteptul cu mine, că altfel te mai trezești incă o dată reținut pentru cercetări vreo cinci, șase ani. Ia zi, după ce ți-a spus vocea aia la telefon că Grimaldi nu există, ce i-ai spus amicului care-ți dăduse numărul ăla de telefon?

- Ce să-i spun? L-am întrebat dacă și-a bătut joc de mine.

- Și el ce ți-a răspuns?

- Că mi-a dat numărul ăla de telefon aiurea ca să scape de mine, că se săturase să-i tot pun atâtea întrebări despre Grimaldi, de parcă eram de la Securitate?

- De unde, Ionașcule?

- De la Securitate.

- Aha... De la Securitate. Că altă treabă n-au oameni ca voi, decât să vorbească despre Securitate. Bineee. Acum facem o pauză. Vorbim când mă întorc.

- Pot să beau un pahar cu apă?

- Ți-am zis, când pleci de-aici poți să bei și toată Dâmbovița, Ionașcule. Și încă ceva, uite și foaia asta. Să nu-mi spui că nu e a ta, fiindcă e scrisul tău. Până mă-ntorc, fă-mi o traducere în română. Uite aici trei coli curate.

- De ce trei coli pentru o singură foaie?

- Cum de ce? N-ai notat tu într-un maculator că atunci când faci o traducere dintr-o limbă sintetică într-una analitică, textul tradus e mai lung decât originalul?

- Da, am scris, dar nu sunt sigur că franceza e o limbă sintetică, așa cum e engleza.

- Lămurim noi și asta, Ionașcule. La noi nu rămâne nimic nelămurit, ascultă-mă pe mine. Sintetică ori nesintetică, poate că prima traducere nu-ți iese bine, o arunci la coș și începi alta pe coala cealalată. Tu, mare culegător de folclor, trebuie că știi vorba „Decât să nu se-ajungă, mai bine să prisosească.” Hai, dă-i bătaie, ștanțează traducerea, că e mai plăcut decât să ștanțezi capace de bere. Să fii gata când mă întorc, altfel schimbăm foaia.

- Și când vă-ntoarceți, că vreau să știu dacă am timp să termin de tradus?

- Nicio, grijă, ai tot timpul. Poate mă-ntorc diseară, poate mâine dimineață. Poate la anu’.

- Cum adică, la anu'? Editura nu se închide la ora 5?

- Nuuu, Ionașcule. Editura stă la dispoziția ta, cum bine vezi – de la culegeri de folclor la traduceri. Avem noi grijă de-asta. Stă deschisă, cât ai tu nevoie să stea. Clientul nostru, stăpânul nostru, Ionașcule. Hai, dă-i bătaie!

(Fragment din romanul GRIMALDI - pagini în curs de întâmplare)