top of page

Cravatele lui Petru Dumitriu

La mijlocul anilor ’70, când am stabilit telefonic ziua în care să-i fac prima vizită pentru a realiza un interviu în seria Biografia debuturilor, întrebând-o: “La ce oră să vin?”, Henriette Yvonne Stahl mi-a răspuns scurt: “Unșpce”. După care a adăugat: “Acum să-ți dau adresa.” “Nu-i nevoie”, i-am răspuns, “O știu foarte bine – Mareșal Tolbuhin, numărul 89.”


Primul lucru care m-a întrebat, când am ajuns, a fost de unde știam adresa, “De la Mihaela Cristea?” "Nu", i-am răspuns. "Am fost în blocul acesta de zeci de ori încă de când eram elev. Sorin Florescu și eu am fost colegi din clasa a cincea, la Mihai Viteazul, până am terminat liceul. V-am văzut de nenumărate ori. Într-o zi, Sorin și cu mine ne-am ținut după domnul Dumitriu, când a ieșit să plimbe câinii, de aici până la Parcul de la Izvorul Rece și înapoi.”


La auzul numelui lui Petru Dumitriu, a făcut o grimasă. Atinsesem un punct sensibil. La întrebările despre el și Ion Vinea, a refuzat să-mi răspundă. Despre Dumitriu era și inutil s-o facă, oricum numele lui n-ar fi putut "să vadă lumina tiparului" pe bezna ideologică a zilei. Totuși, după mai bine de un an și jumătate, când începusem să o vizitez destul de des și interviul fusese publicat de mult, am putut vorbi și despre Petru Dumitriu, dar mi-a spus: “Ce auzi e doar pentru tine, da?” “Bineînțeles.” O promisiune pe care voi continua să o respect.


La rugămintea mea: “Să mai încerc o dată marea cu degetul: vă rog să-mi spuneți câteva cuvinte despre Ion Vinea” a răspuns foarte ferm: “Nu. Despre el nu pot vorbi. Mi-a fost prea apropiat.” Și acest răspuns a rămas definitiv până am vizitat-o ultima oară. Ce-a avut de spus despre cele două mari iubiri, i-a spus Mihaelei Cristea (Despre realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl, Editura Minerva, 1996)


Iubirea nu era pentru doamna Stahl un subiect oarecare - iubise incendiar și plătise scump când a realizat că Vinea o înșelase în permanență. Cum în mai multe rânduri o vizitasem împreună cu Mihaela – “așa, la un ceai sau la o cafea, cum vreți voi...” într-o zi ne-a spus: „Voi doriți să aflați totul despre mine, să vă întreb și eu ceva - voi doi sunteți îndrăgostiți, vă iubiți?”


Eu am izbucnit în râs, Mihaela a avut o replică senzațională: „Nu. Doar eu sunt îndrăgostită de el, el e îndrăgostit de altcineva.” ”Da, cam așa se întâmplă - femeile iubesc mereu mai mult, plătesc mai mult...” Mihaela i-a spus că glumise. “Știi ce? Cu lucrul ăsta nu e de glumit...” Nu, n-a fost niciodată de glumit cu așa ceva.


Deși înfrântă de iluzia că Vinea o iubise cu adevărat și în pofida unor portrete aspre pe care i le face în pagini de proză, spre sfârșitul vieții încerca să-i explice Mihaelei Cristea de ce rămăsese atât amar de vreme lângă el. De fapt, încerca să-și explice ei înseși: „La calitatea excepţională a acestui om, chiar greşelile şi înjosirile căpătau o valoare pe care nu le-o putea conferi un om banal. Am preferat să sufăr alături de Ion Vinea, decît să accept greşelile mărunte de la o făptură măruntă."


O filozofie întâlnită mai degrabă la un personaj de roman, decât la un om în carne și oase, dar doamna Stahl chiar a fost, printre multe altele, și un personaj de roman. Ca, de altfel, și Vinea, și Dumitriu - un triunghi-subiect tocmai bun pentru un romancier.

*


Iubire, minciună, trădare, înșelătorie. Din cei 90.000 de lei promiși lui Vinea pentru a fi tradus Hamlet, traducere semnată de Dumitriu, acesta din urmă nu i-a achitat prietenului său decât 3.000 de lei. Umilință - cea suferită de HYS, obligată de Securitate să declare că ea era autoarea Cronicii de familie, lucru neadevărat, totuși este condamnată la un an de pușcărie, fiindcă ar fi știut de intenția lui Dumitriu de a fugi în Occident; cea suferită de Vinea - obligat, după eliberarea din pușcărie, să publice articole jalnice în Glasul patriei (ca și Radu Gyr), publicație de propagandă pentru exil; cea suferită de Dumitriu - respins de elitele exilului pentru anii săi de crunt oportunism și acuzat de lipsă de talent până și de autori mărunți, care cândva se gudurau pe lângă el.


Urmele umilinței se șterg cu greu, teama că ce ți s-a întâmplat se poate repeta nu te părăsește ușor. Deși reabilitată, având dreptul să publice și să călătorească în străinătate, în HYS persista teama. Când am vizitat-o pentru a lua forma finală a interviului, la sfârșitul adăugase câteva rânduri de mână:


"Pe de altă parte, cunoscând foarte bine statutul scriitorului român dinainte de 1944, stând și foarte mult în Occident, pot spune că mi se confirmă toate concluziile optimiste, vitale, cu privire la demnitatea condiției scriitorului român de azi. Pot spune că, dacă mă încearcă o undă de regret că nu voi prinde transformările pe care le va aduce comunismul, sunt oricum fericită că am apucat să-l înțeleg. Nu e puțin lucru."


Păreau mai degrabă rânduri scrise de Petru Dumitriu în 1956, nu de una dintre ființele cele mai greu de controlat. M-am uitat nedumerit la ea și am întrebat cu voce aproape șoptită: "Chiar considerați e nevoie de rândurile acestea?" "Da."


Fața ei era lipsită de orice expresie, împietrită. Aveam în fața ochilor capul un sfinx care se uita nemișcat prin geamul ferestrei. Doar cu câțiva ani în urmă, întors din Coreea de Nord, Ceaușescu lansase teribila lui variantă de revoluție culturală.


*



Mai e o săptămână până la ziua mea de naștere. Mă sună doamna Stahl și mă roagă să trec pe la ea. “Pe la unșpe e bine?” “Bineînțeles.” Stăm de vorbă. Se scoală, ia un pachet de pe o etajeră. „Aș putea să-ți spun că ți le-am adus de la Paris, dar n-ar fi adevărat. I le-am cumpărat lui. Le-a purtat de câteva ori. Le-am păstrat. Le-am dat la curățat. Ți le dăruiesc, căci îmi place că ești cochet.”


Două cravate – una La Cravate Carven, cealaltă - Yves Saint Laurent. N-am întrebat cine era acel "lui", căci evident nu era Vinea, ci Celălalt, al cărui nume îl rostea cu parcimonie în acei ani, dar ale cărui câteva lucruri le păstrase mai bine de peste două decenii după ce se despărțiseră.


Peste trei decenii, în 2006, ziua mea de naștere m-a prins în Mexic într-o delegație internațională de monitorizare a finalei alegerilor prezidențiale: pragmaticul Felipe Calderón vs. carismaticul primar al capitalei mexicane Andrés Manuel López Obrador. Seara, câțiva colegi și prieteni mexicani au organizat un mic banchet pentru mine. Am purtat cravata albă Carven. "Que hermosa corbata!" ("Ce cravată superbă!") mi-a spus Carlos F. Mă întreb și azi de ce am luat cu mine tocmai acea cravată, cu totul "ieșită din modă". Poate pentru că era vară și se potrivea cu sacoul ușor, bleumarin, de cânepă. Poate din alte motive.


Photo - Ion Lazu.

*

După 1989, am trecut în multe rânduri pe Bulevardul Mareșal Tolbuhin, redevenit Bulevardul Pache Protopopescu, oprindu-mă la numărul 89 unde se află o placă memorială: Aici a locuit şi a scris scriitoarea Henriette Yvonne Stahl. Am intrat pe aleea unde băteam mingea cu Sorin și alți colegi de liceu. M-am întrebat dacă părinții lui mai trăiesc, dar n-am avut curaj să bat la ușă, iar lui Sorin i-am pierdut urma undeva prin Canada. Am intrat și pe aleea care azi poartă numele lui Vladimir Streinu, unde, la numărul 2, locuise criticul și unde se aflase cândva sediul revistei și al cenaclului pe care le conducea - Kalende. M-am întrebat, nu o dată, de ce a trebuit ca un om de calitatea profesională și morală a Mihaelei Cristea să se stingă atât de devreme.


Am poposit și pe o bancă din parcul Izvorul Rece, redevenit Parcul Pache, în al cărui bazin din jurul fântânii arteziene, într-o dimineață a anului 1959, poposise un Fiat 500 condus de un șofer beat turtă și adormit la volan. Nici apa, nici bușitura nu l-au trezit.


Trezit din tot felul de reverii, mi-am reamintit ce mă întrebase cândva doamna Stahl: "Știi cum o chema pe femeia care l-a crescut la Orșova?" Încă o dată, nu am întrebat-o cine fusese cel crescut la Orșova, căci nu era Vinea. "Nu", am răspuns. "Henriette... Henriette Vicenza Bielussici."


Viața lui Petru Dumitriu, cel mai tânăr cu aproape un sfert de veac decât fascinanta femeie din fața mea, a fost marcată profund de două Henriette. Cum aș fi putut să visez, pe când eram elev, că peste ani aveam să moștenesc două din cravatele lui?



Postări recente

Afișează-le pe toate

iunie 1973

Comments


bottom of page