top of page

Cosașu - convingeri vs. damblale



Vestea morții lui Radu Cosașu m-a găsit într-un hotel din Chicago. Cu zece zile înainte, aflând că are probleme de sănătate, dorisem să-i transmit un semn discret de încurajare și îi scriam lui Neculai Constantin Munteanu: “Dacă-l vezi pe Nea Relu (Cosașu), îmbrățișează-l din parte-mi, dar fii atent să nu-l fărâmi, căci la vârsta lui, deși se va fi ținând bine, n-o mai fi chiar tare ca bradul.” La 23 aprilie, NCM îmi răspundea scurt: “Deci, Relu (C) nu mai este. Condoleanțe!” Dincolo de tristețe, redescopeream că nu suntem niciodată pregătiți să primim asemenea vești, mai ales când e vorba de oameni pe care-i visăm nemuritori, fiindcă îi iubim.


Photo & ⓒ - prosport.ro


UN INTERVIU RATAT. Pe la mijlocul anilor ‘70, realizam interviuri pentru rubrica Biografia debuturilor din revista Luceafărul. Îi propun să stăm de vorbă. Acceptă cu plăcere, "că doar te-am lăudat pentru ele, nu?"


Doi au fost scriitorii care, la început, m-au luat cu “Puștiule”, adresare pe care am simțit-o drept o formă de tandrețe - F. Brunea Fox și Radu Cosașu. Prima zi de lucru: “Ia zi, puștiule, ce vrei tu să scoți de la mine?” Cu ceva ani înainte, cel căruia nu-i plăcea bătutul pe burtă (a și scris cândva despre asta) acceptase să-i zic “Nea Relu”. Deci, i-am răspuns: “Adevărul integral, nea Relule.” Cum o luase tare pe coajă pentru că-i trecuse prin cap să propună literaturii române mult prea devreme - căci în acel 1956 Ungaria fierbea, nici Polonia nu se simțea bine - calea adevărului integral, se uită atent la mine și zice “Tu-ți dai seama ce-mi ceri?”


Ritualul era: eu întrebam, el răspundea. Eu notam, apoi dactilografiam, îi aduceam ce notasem. El citea, accepta sau nu, modifica, eu refăceam dactilograma și mergeam mai departe, în “ture de lucru”, numai că la un moment dat a început și el să-mi pună întrebări și m-am dumirit ce dorise să spună cu acel “Tu-ți dai seama ce-mi ceri?”

După ce am ajuns la ce consideram eu forma finală a interviului, am tot așteptat să-mi dea “bunul de tipar”. Nu mi l-a dat. Mi-a spus “Știi ce? Hai să mai așteptăm.” “De ce? Ce să mai așteptăm?” “Să-și mai dea și alții picioare’n fund cum mi-am dat eu, sau, cum zicem în presă, să-și facă autocritica.” “Cum adică?” “Dacă publici interviul ăsta, lumea va înțelege că eu sunt cel mai mare ticălos, în vreme ce restul României e plină de inocenți care n-au de ce să-și pună nici măcar o linguriță de cenușă pe cap.” M-am dus acasă, am recitit textul și mi-am zis: “Are și nea Relu dreptate.” Fusesem încurajat în tentativele mele de mărturisirile din primul volum al Supraviețuirilor. Supralicitasem.


PROLETCULTISM ÎN PANTALONI SCURȚI. Îl încolțesc cu Scînteia tineretului, cu proletcultismul, cu Școala de literatură, numită și “fabrica de scriitori”, la a cărei deschidere, se spune, Sadoveanu și-ar fi încheiat cuvântul prin fraza premoniție “De aici va ieși scriitor, doar cine a intrat scriitor”, cu chestii incomode - de ce a scris el aia și ailaltă, de ce a debutat el cu volumul Servim Republica Populară Română etc.? Îmi răspunde fără să se enerveze o clipă. La un moment dat zice: “Câtă minte crezi tu că aveau Cosașu și Mazilu în ‘49, la 19 ani, când ajunseseră redactori la Scînteia tineretului? Mazilu ajunsese la ziar chiar înaintea mea, probabil pe la vreo 16 ani. Vara venea deseori la redacție în pantaloni scurți, iar liceul l-a terminat în ‘50.” După care mă întreabă: “Tu n-ai nimic de mărturisit?” Îi spun că am avut noroc să pun umărul la consolidarea proletculitismului, adică la ce mai rămăsese din el, aproape "în chip anonim", scriind, la cererea profesorului de limbă română Robert Codrea, poezii cu muncitorii de la fabrica Metaloglobus, ba chiar și o piesă al cărei personaj principal era Republica, dar puse în circulație doar la serbările școlare. “Păi, vezi? Mai așteptăm, mai mergem la meci, mai citim niște cărți, mai publicăm o carte.”


Mi-a trebuit o vreme să înțeleg că era un maestru al eschivei, un fel de Cassius Clay. Când credeai că l-ai încolțit, l-ai dus în colțul ringului și loveai, lovitura se ducea în gol. Fandase. Replicase doar cu un bobârnac aplicat în vârful nasului. Dintre cei încă „în stare de funcționare”, doar Andrei Pleșu are același dar al fandării grațioase tocmai când crezi că îl ai în vârful floretei.


PAGINI ÎNCURAJATOARE. Mă întrebă ce citesc. Îi spun. “Se aprobă.” Mă întreabă ce recitesc cel mai des. Mă codesc să-i răspund, căci mi-e frică să nu mă fac de râs. Îmi iau inima în dinți: “Cei trei mușchetari.” “Se aprobă.” Se ridică, se duce la un raft de bibliotecă și vine cu două ediții din cartea lui Dumas – una în franceză, alta în română. Cea din urmă este ediția pe care o am și eu. Îmi spune că nu e an în care să nu recitească pagini din cartea cu pricina. Îl întreb de ce-i place așa de mult. “Nu doar că e foarte bună, e și încurajatoare. “Adică?” “Adică, dă speranțe că binele și prietenia înving.”


Încerc să-i testez convingerile: “Dar Boris Polevoi - Povestea unui om adevărat?” “Eee, cartea e slabă, dar încurajatoare.” “Adică?” “Adică, vine unul mult mai tare peste tine, fără să-i fi făcut tu vreun rău. Faci ce poți, te aperi cu ce ai, mort-copt trebuie să reușești, altfel ești kaput. Te trezești chiar erou sau măcar eroizat. Dar să nu-mi spui că recitești și Polevoi.” “Nu.” “Se aprobă.” Nu-l mai întreb și de N. Ostrovski - Așa s-a călit oțelul sau de A. S. Makarenko - Steaguri pe turnuri, fiindcă ar însemna să încep prin a-i mărturisi că eram atât de prost(it) și în pantaloni atât de scurți când am citit-o pe cea din urmă, încât la unele pagini am plâns. Avea dreptate - pentru unele mărturisiri trebuie să mai așteptăm. Între timp, să se mai spovedească public și alții.


STADIONUL. Ne întâlnim uneori la meci. Eu știu cu cine ține, el știe cu cine țin – sunt blocat în C.C.A. (devenită mai apoi Steaua), căci pentru mine formația supremă fusese: Voinescu - Zavoda II – Apolzan – Ivănescu – Onisie – Bone – Cacoveanu – Constantin – Alexandrescu - Zavoda I - Tătaru. Suntem de acord că “Profesorul”, “Crăcănel”, cum i se mai spunea lui Gheorghe Constantin, fusese cel mai bun, dar nea Relu, dilematic cum avea să se dovedească mai ales după ‘89, băga câte o îndoială: “Dar Peci?” (Adică Iosif Petschowski) L-ai apucat?” “Da, dar spre sfârșitul carierei.” “Mare meșter.”


Peste ani aveam să-l întreb dacă citise ce povestea Ilie Savu, fostul mare portar și apoi antrenor al “militarilor”: tânărul Constantin juca în divizia B, la Locomotiva Iași. Petschowski la C.C.A. Uluială: Crăcănel “îi dă șorțulețul” lui Peci, adică îi dă mingea printre picioare, “nutmeg”, cum zic englezii, lucru considerat de mulți drept lipsă de respect. Maestrul se duce și-i dă mâna viitorului “Profesor”. Zice: "Azi nu se mai poartă. Cavalerismul ăsta e la fel de vetust ca mica burghezie."


Evident, cuplajele bucureștene sunt frișca de pe tort. Înaintea unuia dintre meciuri îmi spune: “Ai tăi n-au nicio șansă azi.” Cam așa se anunțau lucrurile, dar tac, numai că ai mei se dovedesc azi mult mai buni. Nea Relu îmi spune: “Hai, fă și tu un efort acolo, unu’ mic. Ține puțin și cu ai mei, că ăsta nu mai e fotbal, e măcel...”


I-am dăruit cândva o copertă a revistei France Football pe care se afla o fotografie a faimoasei triplete Kopa - Fontaine - Piantoni. Peste mai bine de trei decenii, scotea coperta dintr-un vraf de ziare, reviste, articole decupate din presă și-mi spunea: "Uite ce am eu aici..." A fost, cum mărturisea cândva (dacă nu mă înșel), copilul care a visat să ajungă cronicar sportiv. A reușit cu mult mai mult - a devenit Cronicarul Sportiv.


RABINUL MEU PERSONAL. Anii ‘90. Hodoronc-tronc, Nicolae Manolescu, Monica Lovinescu și eu suntem acuzați de antisemitism. Vin de la Chișinău la București. Îl sun: “Nea Relu, am nevoie de matale. Ai timp?” “Am, cum să n-am. Nu sunt eu rabinul tău personal?” Înțeleg că bănuiește de ce-l caut. Ne întâlnim. Dau să-i dau un plic cu texte – ce-am scris eu, ce zic “procurorii”. “Nu-mi trebuie. Le știu. Ți-am adus și eu ceva.” Scoate din geantă un șpalt – un poem în proză de două pagini care urmează să apară în România literară. “Ăsta e gestul meu de solidaritate cu voi. Nu că aș fi de acord cu tot ce spuneți, dar domnii ceilalți sunt ocoliți de bun-simț și se au la cuțite cu adevărul. Pe tine te-au ars cel mai tare, fiindcă ai atins un punct care nu convine, nu trebuie discutat. Nu uita că pe lumea asta există și tabu-uri. Nu va fi niciodată altfel – le atingi, te-ai ars. Capisci?”


Peste vreo două săptămâni după apariția poemului în România literară vorbim la telefon. Zice: “Să-ți dau o veste. Numărul evreilor antisemiți a crescut cu încă unul – Radu Cosașu. Oricât de discretă ar fi ea, are și solidaritatea riscurile ei, e limitată. Capisci?” Nu-l întreb cine, ce și cât i-a reproșat, căci nu e vorba de nume (tot nu mi-ar spune), ci de o mentalitate și numele ei îl știm amândoi.


Capisci, capisci, dar i-a displăcut profund utilizarea murdarei cărți rasiale, erzatzul ilicit care substituie argumentele convingătoare și dovezile irefutabile. Într-un interviu dat lui Ovidiu Ioanițoaia în 2010 spunea: „M-au dat afară de la Scînteia tineretului şi din presă fiindcă m-am pronunţat împotriva cenzurii. Dar nu m-au eliminat ca evreu, ci ca javră mic-burgheză! (...) Culmea ironiei, m-a scos din presă Leonte Răutu, şeful de-atunci al propagandei, el însuşi evreu!”


BUDILA-EXPRESS. Mă întreabă: “Ce zici de ăștia mai noi?” “Adică?” “Optzeciștii?” “Unii sunt foarte buni.” “Care-ți place cel mai mult?” “În momentul ăsta – fiindcă mâine poate fi altul -, Mușina, Budila-Express. Nea Relu începe: “Şi noi am cules laurii de staniol/Ai după-amiezelor petrecute-n şedinţe, şi noi/Am luptat în întuneric cu diverşi/Dumnezei judeţeni, şi noi am stat/ Pe malul fluviului şi am plîns, şi noi am căzut/Sub mesele negeluite ale cazinoului Paupasse-Oul, am răcnit, am expectorat/Sofistica rîncedă a acceptării, şi noi/ Am auzit şuierul glonţului pe lîngă urechi/În Budila-Express.” E prima oară când îl aud recitând.


În aprilie 2013, Colocviul Național Universitar de Literatură Română Contemporană este dedicat unor expatriați – Dumitru Țepeneag și eu. În prima seară, la cină, îl întreb pe Andrei Bodiu unde este Alexandru Mușina. Andrei îmi spune doar că "Sandu nu se simte prea bine". A doua zi apare și Mușina. Abia de-l recunosc. Ne așezăm la o masă. “Am venit să vă salut. Ce faceți? Cum sunteți?” “Bine, dar cu o gripă cu care m-am procopsit pe drum. Dumneavoastră?” “Cam obosit.” Mi se pare că zâmbește cu o oarecare amărăciune. Îi povestesc episodul Radu Cosașu. “Știu”, spune, “Am aflat că scrisul meu nu-i este indiferent. Salutați-l din partea mea.” Până să apuc să-l salut pe nea Relu, peste o lună Alexandru Mușina se stinge. Expresul vieții trecea nedrept de repede printr-o stație care ar putea purta numele unui autor – poet și teoretician - strălucit.



CENTRUL, PROSTMODERNISMUL ȘI PROSTUL. Discutăm despre Centru. Citise în Cotidianul un text al meu despre dispariția arborilor doctrinari, cacofonia doctrinară postdecembristă, baobabul ideologic românesc etc. Are, dacă nu mă supăr, câteva întrebări. Nu mă supăr. Răspund la ele. Pe scurt, cred că Centrul este o utopie. Orice am încerca, nu ne putem plasa în el. Mă consider un om de centru-dreapta. Pe el, cel care s-a autodenunțat drept “extremist de centru”, îl consider un om de stânga sau, cu o subtilă marjă de eroare, un om de centru-stânga. Se aprobă?" “În unanimitate, dar cu unele abțineri.”


Îmi trântește în brațe un subiect nou: “Ce crezi tu despre postmodernismul ăsta?” “Adică?” “Mi-ai dat o carte de-a ta. În Prefața ei, criticul spune că ai fost postmodernist cu ceva timp înaintea mai noilor postmoderniști, dar o doamnă bine informată zice că postmodernismul a început cu generația optzeciștilor. Un prieten mă ia la mișto, cică orice-aș face, la postmoderniști nu mă bagă nimeni și asta e grav” “Pe scurt”, îi răspund, “cred că prea multe lucruri care nu pot fi descifrate la repezeală sunt puse sub stindardul postmodernismului, chiar și multe idioțenii fără nicio noimă tot acolo sunt repartizate.” “Și ce nume de cod ar trebui să dăm noi acestei acțiuni de sabotaj?” “Prostmodernism. Trăim într-o lume mai degrabă prostmodernă, decât într-una postmodernă. Se aprobă?” “Mă mai gândesc. E o problemă spinoasă.” “La fel de spinoasă ca spinoasa problemă a nopților geo-dumitresciene?” “Mai. Mult mai...”


Încerc să mă răzbun și-i propun un alt subiect - Prostul. "Ce vrei tu să afli de la mine despre el?" "Nimic. E mai mult o mărturisire." "Dă-i bătaie!" Îi mărturisesc că nutresc o invidie aproape agresivă față de felul în care prostul trece prin viață fără îngrijorări. "Domolește-te, fiindcă stârnești Prostul și ne pune nouă în brațe îngrijorările de care nu vrea el să știe și atunci e vai de capul nostru, căci nu e nimeni atât de deștept încât să facă față tuturor îngrijorărilor."



CALOMNIEZ, CALOMNIEZ, IL EN RESTERA TOUJOURS QUELQUE CHOSE... Sfârșitul anilor '70. E ultima oară când o văd pe Oana Orlea în România. Suntem șase: Oana, Rodica Iulian, Nicolae Manolescu, Dana Dumitriu, eu și soția mea. Vorbim despre tot și despre toate. Ajungem, firește, și la cărți, printre ele și primele două volume ale Supraviețuirilor. Oana e pornită foc împotriva lui Cosașu. Nu despre carte este vorba, ci despre un atac a cărui victimă fusese în 1951 – un articol din Scînteia tineretului în care era demascată drept “prințesă a dolarilor”, “o mătrăgună care trebuie smulsă”, articol care făcuse parte din campania de dinaintea arestării ei și a celor 3 ani de pușcărie petrecuți în 13 pușcării. Nu-mi vine să cred.


Îl caut pe nea Relu și-l întreb ce e cu povestea asta. Zice: “Îmi pare foarte rău pentru Iadul prin care a trecut prietena ta. Am făcut și prostii la viața mea, dar ticăloșia asta nu-mi aparține.” Imediat după decembrie 1989, Mariana Marin mă roagă să o conving pe Oana, de-acum stabilită în Franța, la Maignelay-Montiny, în Picardia, să-i dea un interviu. O conving. O previn pe Mariana să fie precaută în legătură cu episodul 1951. Interviul devine o carte. Când dactilograma cărții e aproape de final, Oana îmi încredințează mai multe pagini. Le public în Agora și Meridian în 1991. Cartea avea să apară, în franceză, la Seuil (Les Anées Volées. Dans le Goulag Roumain à Seize Ans) și în românește, la Cartea Româneacă, sub titlul Ia-ți boarfele și mișcă!


Spre uimirea mea, în 2006 un autor excelent, care-mi era încă un foarte bun prieten, cere excluderea lui Radu Cosașu din Uniunea Scriitorilor pentru fapta din 1951. Chestiunea ajunge în fața Consiliului de Onoare al US. Cosașu pune la dispoziția celor revoltați sau nedumeriți dovada că fapta nu-i aparține. Textul din Scînteia tineretului (“Ce naște din pisică șoareci mănâncă”) era produsul unei delațiuni comise de patru colege ale Oanei, care făcuse nesăbuința de a-i mărturisi unui coleg, de care era îndrăgostită, că este printre autorii/autoarele unor manifeste anti-Stalin. Memoria îi jucase Oanei o festă grandioasă și declanșase, involuntar, o furtună de care am fi putut fi scutiți cu toții. Excluderea din US nu se produce, Cosașu acceptă scuzele prezentate de "procurorul literar", dar urmele calomniilor se șterg cu greu, unele nu dispar niciodată. Vorbind cu un prieten despre moartea lui Cosașu, prietenul îmi spune: “Da, un scriitor extraordinar, dar denunțul ăla împotriva Oanei Orlea...” Nu-mi rămâne decât să-mi spun: “Încurajator, nea Relule, încurajator, nu-i așa? Îți consolidează convingerea că Binele învinge și îți redă încrederea în Om...”





Radu Cosașu a avut convingeri, nu damblale. Pe cele dintâi și le-a apărat cu demnitate, istețime, fermitate, umor și toleranță pentru alternativele rezonabile. De damblale avea oroare – Anti-damblale, cartea lui apărută la Polirom în 2018, constituie probabil mărturia cheie a felului în care a găsit de cuviință să se poziționeze față de normalitate și anormalitate, de anticomunismul caviar posdecembrist, de radicalismul de toate culorile și toate mirosurile. Motto-ul cărții este „Mintea e o boală a omului. (Gheorghe Paște, taximetrist bucureștean)”. Din nefericire, nu prea mulți din domnii/nu prea multe din doamnele care se fâțâie toată ziua cu taxiul au atâta minte cât are taximetristul lui Cosașu.


Mai toată lumea bună de azi confecționează un Proces al Dictaturii Comuniste - în proză, în versuri, în eseuri, în balade, în talk-show-uri etc. Intransigența celor care au tăcut bune decenii și a celor care n-au trăit anii "obsedantelor decenii" (căci n-a existat unul singur) este de neegalat, tragismul multora din paginile lor pare confecționat din hârtie creponată. Seria Supraviețuirilor lui Cosașu este o convingătoare Comedie umană pentru câteva motive: Cosașu a știut și respectat diferența dintre natura umană (totul ține de tine, tu ești ăla) și condiția umană (nu totul ține de tine, unde ești ține mult și de alții); paginile sunt lipsite de patimă și damblale; scriitura este impecabilă, flexibilă; dacă există un "personaj negativ", acela este el, autorul, nu ceilalți - personajele cu alte nume. A trădat la timp și ireversibil dogmatismul, dar fără să se lase înecat de o "hemoragie a remușcărilor". Că a scris proză, poeme în proză, cronică sportivă sau cinematografică, a făcut-o cu stil, într-o limbă vie, dar mereu scutită de vulgaritate. Pentru el limba română nu a fost o unealtă, ci o vocație. Nu știu dacă am fost "printre cei mai îndreptățiți" - cum îmi declară într-o dedicație - să-i ascult și să-i judec autodenunțurile, dar știu că am încercat să o fac întotdeauna cu dragoste, admirație și fratern.


Orice portret încerci să-i faci, nimic nu iese la fel de verosimil ca un autoportret - „ipohondru moral, speriat de orice junghi al vanităților, de orice hemoragie a remușcărilor, m-am temut mai ales de dambla – damblaua megalomaniei”. Într-o lume cultural-artistică pârjolită de megalomanii de toate calibrele, anti-damblaua cu pricina pare o sinucidere, dar nea Relu nu s-a temut, fiindcă mai supraviețuise și altor valuri. Nu l-a răpus nici lipsa de megalomanie zilnică necesară altora.


Declara cândva: "Un scriitor american cum n-au fost doi, ajuns întreg și voinic la vârsta de 80 de ani, socotea și el că fără un puternic sentiment de curiozitate – de pildă, a citi în fiecare dimineață ziarele, a urmări cu plăcere orice funduleț frumușel de domnișoară – n-ar fi rezistat în acest maraton numit, pentru câțiva inițiați, existență.”


Și-a încheiat maratonul la 93 de ani. Neculai Constantin Munteanu are dreptate: "Deci, Relu (C) nu mai este."


Condoleanțe nu doar familiei, ci și culturii române.






Postări recente

Afișează-le pe toate

iunie 1973

Comments


bottom of page